Preacuvioase Părinte, cum se capătă iubirea de Dumnezeu?

Iubirea aceasta se cultivă. Dumnezeu ne dă sămânţa şi omul o cultivă, o îngrijeşte, o udă, o prăşeşte de buruieni, aşa cum faci cu o floare. Îţi dă cineva o sămânţă, ţi-o pune în palmă și-ți spune: „uite, asta e o sămânţă de floare foarte frumoasă”. Te duci acasă, pregăteşti un loc frumos în grădină, rupi buruienile, o pui în pământ şi o uzi. Răsare floarea, tu o pliveşti – că iar cresc buruienile –, îi mai pui şi un gărduţ, ca să n-o mănânce caprele şi după aceea, încet-încet, creşte un copăcel cu flori foarte frumoase şi cu un parfum minunat. Deci Dumnezeu dă sămânţa, dar lucrează şi omul.

E posibil să avem în noi astfel de seminţe nelucrate?

Da, bineînţeles. Doar suntem botezaţi, avem harismele Duhului Sfânt. Suntem miruiţi cu pecetea darului Duhului Sfânt pe toate mădularele noastre. Sămânţa este pusă. Și aşa învaţă Biserica: mântuirea este o sinergie, o împreună-lucrare între voinţa omului şi darul lui Dumnezeu.

Şi când omul e în deznădejde, nu mai are voinţă?

Are, dar i se taie lucrarea. Deznădejdea este de la diavol, nu este de la Dumnezeu. Cu Dumnezeul pe care Îl avem, nu este cazul să deznădăjduim, cum spunea Părintele Rafail Noica. Nu se pune problema. „Fraţilor, având în jurul nostru atâta nor de mărturii, să alergăm cu stăruinţă în lupta ce ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Hristos, începătorul şi plinitorul credinţei noastre”. Iată, nor de mărturii! Şi Maria Egipteanca, şi tâlharul de pe cruce, şi Moise arapul – tâlhar, criminal, pe toți i-a făcut Dumnezeu sfinţi mari!