„Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui” – este mesajul transmis de poate cel mai mare dintre sfinții de pe urmă ai Bisericii, Sfântul Siluan Athonitul, către omul contemporan, căzut în abisul deznădejdii, angoasei, singurătății și părăsirii lui Dumnezeu. Dar ce este oare părăsirea lui Dumnezeu? Această ispită cu care S-a confruntat Însuși Mântuitorul și Domnul nostru Iisus Hristos, răstignit pe Crucea pătimirilor, înainte de a-Și da Duhul în mâinile Părintelui Său: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit[1]? Aceasta Mântuitorul nu o spune însă, referindu-Se la Sine, pentru că nu era cu putință ca Fiul, Cel ce este în sânul Tatălui, să fie despărțit de Tatăl, cel mai înainte de veci. Ci strigătul Mântuitorului pe Cruce reprezintă strigătul de disperare al omenirii care a rămas fără Dumnezeu și L-a părăsit, omorându-L. Omenirea L-a alungat pe Creator dintru sine iar El, Dumnezeu-Omul, a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, nu însă fără a-i încredința Tatălui pe cei ce cred în El și se fac părtași Duhului: „Și Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu”[2]. Astăzi, mai mult ca niciodată, generația Nietzscheană care L-a alungat pe Dumnezeu din lume, prin celebrul slogan: Dumnezeu a murit! Trăiască Supraomul, emite ecourile necredinței și deznădejdii, răsunând cu putere multă. De fapt, în fiecare din noi zace un supraom, care dorește să fie puternic prin sine-însuși, să stăpânească lumea și universul și să Îi ia locul lui Dumnezeu, devenind propriul său dumnezeu. De fiecare dată când stăruim în voia noastră, tindem spre exacerbarea umanității fără Dumnezeu, Îl alungăm pe Dumnezeu din noi înșine. 

Să ne amintim cine este cel ce a vrut mai înainte de toți să fie mai presus decât Dumnezeu. „Cum ai căzut tu din ceruri, Lucifer, fecior al dimineții! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui Puternic voi așeza jilțul meu! În muntele cel sfânt voi pune lăcaşul meu, în fundurile laturii celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi. Şi acum tu te pogori în iad,  în cele mai de jos ale adâncului” (Isaia 14:12-15). În iubirea Sa desăvârșită, Dumnezeu a creat ființele înțelegătoare, atât pe înger, cât și pe om, cu libertate, pentru că nu poți iubi decât asumat, în libertate, din proprie voință. Dacă până și îngerii, ființe imateriale, pot cădea din dragostea lui Dumnezeu, cu atât mai ușor omul, care este limitat de trupul său. După cum lesne se poate observa din textul prorocului Isaia, pricina căderii lui Lucifer, mai marele cetei heruvimilor, nu a fost alta decât mândria, înălțarea de sine, dorind să fie asemenea lui Dumnezeu, Cel care L-a creat. Cugetul său mândru nu este altceva decât dorința de auto-îndumnezeire, dorința de a atinge perfecțiunea prin noi înșine, principiu după care se ghidează și societatea de azi, căutând cu disperare auto-vindecarea, perfecționând știința și îndumnezeind-o. Perfecțiunea nu poate subzista înafara Iubirii; când săvârșim ceva prin noi înșine, fără Creator, înafara lui Dumnezeu, călcăm legea Iubirii și alunecăm din Har, precum Lucifer a căzut, pogorându-se la iad.

Așadar ce este acest iad al deznădejdii, după cum îl numesc Părinții? Iadul este consecința alegerii noastre de a ne separa de Dumnezeu, este starea fără de Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu este pretutindeni, însă noi nu putem accede la El, din pricina patimilor și întunericului minții noastre. Dacă răul este lipsa binelui, după Sfinții Părinți, iadul este cu siguranță o lipsire de Dumnezeu. Părinții Bisericii numesc această prezență a lui Dumnezeu – Har, care este energia necreată a lui Dumnezeu, iar starea de iad lipsa Harului. Sfântul Siluan Athonitul descrie Harul Duhului Sfânt ca fiind chiar Împărăția Cerurilor. Din această perspectivă a Harului, Sfântul Grigorie Palama descrie iadul ca fiind experiența negativă a Harului: 

„Cei necurați experiază Harul lui Dumnezeu ca pe un foc, care este iadul, iar cei curățiți, după gradul curăției lor, îl experiază pe Dumnezeu ca pe Lumină, iar aceasta este Raiul, împărăția lui Dumnezeu”. Societatea nihilistă de azi experiază poate tocmai acest foc dureros al deznădejdii, pentru că L-a alungat pe Dumnezeu din sine prin atot-suficiență. Cum biruim însă acest iad al lumii de astăzi în care trăim?

Se pare că uneori părăsirea lui Dumnezeu, părăsirea Harului și simțirea iadului este o metodă pedagogică a lui Dumnezeu de a ne îndrepta. Părintele Justin, citindu-l pe Sfântul Serafim de Sarov, tâlcuiește această părăsire a lui Dumnezeu astfel: „Sfântul Serafim de Sarov spunea undeva că așa cum la sfârșitul vieții Sale pământești, Mântuitorul a simțit durerea maximă de părăsire a Tatălui Său, tot așa și creștinul, la sfârșitul veacurilor, va trăi și va simți părăsirea lui Dumnezeu. Acum, putem spune, întreaga creștinătate este răstignită pe cruce. Şi în zilele acelea de mare durere, spune Sfântul Serafim, despre care se spune că nici o vieţuitoare nu va rămâne în viaţă, de nu s-ar împuţina acele zile – în zilele acelea, cei de pe urmă credincioşi vor trebui să treacă ei înşişi prin ceea ce a trecut odată Domnul nostru, când El, răstignit pe cruce, fiind Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, S-a simţit El Însuşi atât de părăsit de către Tatăl Său, că a strigat către El: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? Creştinii cei de pe urmă vor trăi şi ei o asemenea părăsire a umanităţii de către harul lui Dumnezeu, dar pentru scurtă vreme, după care, Domnul nostru nu va întârzia să apară de-ndată întru toată slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri împreună cu El…”[3].

Sfântul Siluan Athonitul, Părintele smereniei lui Hristos, el însuși trecând prin acest iad și biruindu-l, a primit mesaj de la Însuși Domnul, atât pentru el cât și pentru întreaga umanitate ce avea să treacă prin vremuri de restriște, nu doar războaie, boli ci și constrângeri nemaiîntâlnite ale libertății umane. După ce Siluan se desfătase ani îndestulați de Harul preadulce al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, petrecând în multe nevoințe și virtuți, însă pentru că Dumnezeu voia sa îl mai încununeze cu încă una, cunună a virtuților – smerenia – i-a luat, din iconomie, tot Harul și darurile dobândite, lăsându-l să se zbată între neputința firii și duhurile înfiorătoare ale întunericului. Aflat la capătul puterilor, fără ajutorul lui Dumnezeu, care însă nu înceta să îl vegheze, privind la lupta lui, pe când era pe marginea prăpastiei deznădejdii, aude glas dumnezeiesc: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui!”. Astfel Siluan află cheia biruinței iadului în care se afla și din acel moment se luptă cu tărie împotriva deznădejdii. Iadul nu era altceva decât propria lui/noastră neputință, cunoștința vederii neputinței firii în toată profunzimea ei. Până nu ne vedem slăbiciunile și adâncul nimicniciei noastre, nu putem câștiga Harul în deplinătatea Lui. Cu cât ne vom smeri mai mult pe noi înșine, cu atât Harul lui Dumnezeu se va sălășlui întru noi. Cu siguranță, lupta aceasta nu este ușoară. În această stare toate stihiile universului se războiesc împotriva ta, toate stihiile ființei tale sunt sfâșiate și nu te mai regăsești ca persoană. Fără harul lui Dumnezeu, pe care toate le săvârșea, nevoitorul se află într-o asemenea neputință a firii, paralizie a puterilor sale sufletești, încât, chiar dacă ar vrea, acesta nu poate afla ajutor nici de la Dumnezeu, nici de la oameni, nici din citirea Sfinților, nici din vreo altă parte, și aceasta doar pentru a învăța smerenia lui Hristos, sau cea de a doua smerenie, cum o mai numesc Părinții. Un suflet care a fost obișnuit să ființeze prin Duhul, în momentul în care pierde harul, acesta se pierde și pe sine, pentru că sinele lui ajunsese să se întrepătrundă cu lucrările Harului, să fie una cu Domnul. De aceea și Sfântul Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan, atrage atenția asupra acestui moment primejdios pentru nevoitorul care pierde Harul, după ce mai înainte s-a desfătat de el. Pentru că în lipsa unui povățuitor cercat sau în lipsa unei smeriri autentice, care este de fapt și scopul acestei părăsiri a Harului, acel om are foarte mari șanse să înnebunească, să își iasă din minți. Omul este ființial legat de Dumnezeu, ca unul ce este creat după chipul și asemănarea Sa, de aceea, în momentul în care se separa de Dumnezeu, se dezintegrează întru sine și își poate perverti fire în așa măsură, încât să viețuiască împotriva firii, pierzându-și și darurile firii, și dacă acesta nu se smerește ca să înțeleagă că nu poate ființa fără Dumnezeu, ajunge ori să își strice mintea, ori să fie stăpânit de patimi împotriva firii. Din acest moment, spune Sfântul Siluan, nevoitorul va înțelege că nimic nu poate face fără Harul Sfântului Duh, va învăța că nu de la el se roagă, nu de la el însuși se nevoiește, nu de la el iubește, ci toate prin Harul Său, fără de care nici să creadă nu i-ar fi cu putință. Toate sunt darurile lui Dumnezeu și dintru ale Sale noi Îi aducem de toate și pentru toate.

Iată cum descrie Sfântul Siluan luptele sale din timpul părăsirii Harului: „Pentru mândria mea, Domnul a îngăduit de două ori vrăjmașului să facă o asemenea luptă cu sufletul meu, că sufletul meu a ajuns în iad, și pot spune că dacă sufletul e viteaz, va rezista, iar dacă nu, poate să piară pe veci. Scriu tuturor celor care, ca și mine, vor fi într-o nenorocire asemănătoare: stați bărbătește și nădăjduiți cu tărie în Dumnezeu, și vrăjmașii nu vor rezista, pentru că Domnul i-a biruit pe ei. Prin harul lui Dumnezeu am cunoscut că Domnul poartă de grijă de noi cu milostivire și nici o rugăciune, nici un gând bun nu se pierd înaintea lui Dumnezeu. Adeseori e ca și cum Domnul nu ne aude; dar aceasta e numai pentru că suntem mândri și cerem ceea ce nu ne este de folos. Chinuitor lucru este a recunoaște mândria în noi înșine, dar Domnul lasă pe cel mândru să se zbată chinuindu-se în neputința sa până ce se smerește. Când sufletul se smerește, atunci vrăjmașii sunt biruiți și sufletul află mare odihnă în Dumnezeu. Cele pământești pot fi cunoscute prin mintea omenească, dar Domnul și toate cele cerești se cunosc numai prin Duhul Sfânt”[4].

Atât Sfântul Sofronie, cât și Părintele Justin, ne învață că în aceste vremuri de deznădejde, în care pare că Harul S-a retras de la noi, iar omenirea s-a făcut sălaș patimilor și duhurilor răutății, creștinii de azi trebuie să îndure această cruce a părăsirii, răbdând toată neputința firii lor, ce nu mai poate săvârși nevoințele și virtuțile creștinilor din vechime. Creștinii de pe urmă, chiar dacă nu vor mai face nimic, spuneau Sfinții din vechime, vor fi mai mari decât cei dintâi, pentru că puterea lor va slăbi și vremurile mult se vor îngreuia. Dar cine va răbda până la sfârșit acela se va mântui, spune Mântuitorul. Creștinul de azi are posibilitatea să învețe virtutea virtuților, cununa dreptății – smerenia lui Hristos, iar învățătura Sfântului Siluan ne stă tuturor înainte. Un singur lucru cere Dumnezeu generației de azi: Să nu deznădăjduiască! Aceasta este cheia biruinței iadului zilelor noastre: Nu deznădăjdui! Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui!

De aceea și Părintele Justin încuraja și îndemna spre răbdare pe tot creștinul de azi: „Neputința firii se vădește și lucrarea lui Dumnezeu în lume abia se mai întrezărește, încât pare ca ne-a părăsit Dumnezeu. Dar nici pe departe nu este așa, dragii mei. Hristos spune, prin gura apostolului, ca în slăbiciune se vădește puterea Sa, adică in asumarea smereniei și vederea neputinței firii în toata goliciunea ei. Dar mare este înțelegerea acestei neputințe și asumarea ei, după cum zice și Sfântul Siluan Athonitul, pentru vremurile noastre: Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui, adică rezistă să vezi realitatea dură în care ne aflăm și nu uita că Dumnezeu ne rabdă!”[5].

Iar pentru generația Nietzscheană, care proclamă că „Dumnezeu a murit”, avem un singur răspuns: „Dumnezeu a înviat!” și prin El va învia și sufletele noastre. (Monahia Fotini, Mănăstirea Paltin - Petur Vodă)