Întâlnesc adesea în cabinet adulți speriați de subiectul morții. Au credința că despre moarte și morți nu trebuie să vorbim prea mult pentru că e ca și cum, dacă vorbim, chiar se poate întâmpla ceva rău. Când moartea devine un subiect tabu pentru părinți, nici copiii nu vor ști cum să se raporteze la ea. Vor ajunge ei înșiși adulți vulnerabili la ideea de moarte, evitând în mod nesănătos expunerea și firescul, fixând în comportament reacții automate de evitare cu privire la orice poate aminti de sfârșitul nostru pe pământ. Dacă nu vorbim despre moarte în copilărie, ajungem adulți stăpâniți de iluzia controlului, înspăimântați în mod irațional de perspectiva ruperii firului vieții, suferind absurd pentru ceva ce nu putem controla. 

Ce îi spunem unui copil când a murit cineva apropiat? Cred că cel mai mult îl ajută să nu-l păcălim. Să excludem orice minciună și să evităm orice metaforă de tipul Bunica doarme somnul cel veșnic. Tatăl tău este plecat. Mama este într-o călătorie. Pe moment, orice metaforă poate fi interpretată ad-literam de către copii. Asocierea somn-moarte nu este bine de sădit în mintea unui copil, pentru că poate declanșa insomnii mai târziu. Copilul nu va mai dori să adoarmă de teamă să nu moară, îl va angoasa perspectiva somnului propriu sau perspectiva plecării celorlalți undeva – la serviciu, de exemplu. Pentru a-l anunța că un membru al familiei a murit, spuneți-i pur și simplu adevărul, pentru ca el să poată integra realitatea morții. Este inutil să îl hrănim cu iluzii de tipul S-a transformat în praf de stele sau S-a transformat într-un înger și se uită la tine dacă ești cuminte sau nu. Pot apărea multe angoase după aceea, tocmai pentru că, mințind, lăsăm locuri goale în puzzle-ul pe care copilul le completează cu ce poate și știe. Oamenii sunt oameni, îngerii sunt îngeri. 

Când vă întreabă dacă va mai revedea vreodată persoana care a murit, spuneți-i că nimeni nu se întoarce printre cei vii după ce moare. Dar dacă suntem creștini și credem că suntem ai lui Hristos, atunci avem nădejdea Învierii și credința că ne vom revedea când vom pleca și noi dincolo la rândul nostru și la vrema cuvenită. Însă, până ne vom întâlni, ne putem uita la fotografii, putem reciti scrisori sau scrie scrisori de dor, putem să ne amintim momentele frumoase, putem să ne rugăm pentru sufletul celui plecat, putem să îi mulțumim pentru momentele frumoase împreună, putem pur și simplu să nu-l uităm.

Este sănătos să-l încurajați să plângă, să fiți alături el și să-l ajutați să nu-și reprime nevoia de a-și exprima durerea.

Ajută să îi vorbim despre propria durere. În felul acesta, învață că este firesc să simtă durere și tristețe, că și adulții simt asta, nu doar copiii. Că plânsul este în noi, ca oameni. Îi puteți vorbi despre propria durere, dar numai dacă puteți face asta fără disperare, pentru a nu-l copleși. Este nevoie de atenție aici, deoarece nu este rolul copilului să devină confidentul sau psihologul părintelui său. Fără să ne dăm seama, împovărăm copiii cu durerile noastre de părinți. Se întâmplă uneori ca, atunci când moare unul dintre parteneri, celălalt să își plângă disperarea pe umărul copilului care, la rândul său, se simte copleșit. Există riscul ca, dintr-un sentiment al datoriei de a face față, copilul să se închidă, fără a-și exprima durerea într-un mod sănătos. În astfel de situații, este imperios necesar ca adultul, înainte de a-și deschide sufletul în fața copilului, să își regleze propriile emoții, vorbind cu un psiholog, cu un preot sau cu alți adulți care îi pot oferi sprijin.

Dacă durerea este atât de intensă și copleșitoare pentru noi, ca adulți, încât nu mai găsim cuvintele potrivite sau disponibilitatea de a fi prezenți și empatici, este esențial să apelăm la ajutorul unor persoane apropiate, pe care ne putem baza: mătușă, unchi, nași, prieteni foarte apropiați cu care copilul ar putea să discute. Duhovnicul familiei ar putea avea un rol important în viața unui copil care trece prin doliu și nu poate da sens trăirilor sale. 

Esențial este să fim cât mai autentici în relația cu copiii noștri. Să putem numi emoțiile Sunt foarte trist, cred că și tu ești... Copiii nu au nevoie să le ținem discursuri despre sensul vieții, ci doar să îi credem și să îi înțelegem că le este foarte greu. Uneori se simt pedepsiți, alteori abandonați. Întrucât copiii foarte mici au tendința de a raporta totul la ei înșiși (și e firesc să fie așa la vârsta lor) este posibil să apară un discurs culpabilizator. Copilul va resimți vinovăție pentru lucruri pe care le-a făcut în relație cu persoana respectivă, dar care evident nu au nicio legătură cu decesul acesteia. Când moare un frățior sau o surioară, copilul are nevoie să știe că nu a fost vina lui. Rivalitatea dintre frați face parte dintre conflictele psihice firești, pe care le depășim pe măsură ce ne maturizăm. Cain și Abel sunt în noi. În astfel de momente, ajută să-i spunem că simplul fapt de a gândi ceva rău la supărare nu poate provoca moartea unui om. Că, deși s-a mai certat cu fratele sau cu sora, acest lucru nu i-a provocat moartea. Acest tip de mesaj va ridica vălul de vinovăție care se poate așeza peste inima unui copil. Are nevoie să audă că îl vom iubi la fel în continuare.

Uneori, părinții semnalează faptul că, aparent, copilul nu are nicio problemă cu faptul că a murit cineva din familie. Că se poartă ca și cum îi este indiferent. Nu e neapărat ceva îngrijorător, nu înseamnă că este în negare (o noțiune la modă azi), ci că este doar o etapă și, de regulă, este urmată de episoade de furie, de plâns sau de somatizări (îmbolnăviri). Semnalul de alarmă este când copilul se închide, când devine apatic. Atunci este nevoie să luăm măsuri. 

Ca psiholog, sunt întrebată des dacă este bine să ducem copilul la înmormântări, dacă nu cumva îl speriem, dacă nu va visa urât etc. Sunt multe nuanțe dar, pe scurt, da, este în regulă. Putem chiar să-l lăsăm să privească persoana decedată, să o atingă, cu condiția ca aceasta să fie ușor de recunoscut. Dacă vorbim de trăsături de nerecunoscut sau de accidente mutilante, atunci e de evitat. Copilul nu va putea face legătura între persoana pe care a îndrăgit-o și l-a îndrăgit în timpul vieții și corpul din sicriu. 

Dar și pentru noi, ca adulți, este important să mergem la priveghi, la înmormântare, să dăm coerență experienței morții și despărțirii de cineva drag. De câte ori nu am constatat în timpul ședințelor de psihoterapie cât este de dureros pentru adulți că nu și-au luat rămas bun sau că nu au condus pe ultimul drum o persoană dragă. În astfel de situații, procesul de doliu se blochează și totul se complică din punct de vedere psihologic, mai ales când nu există o raportare duhovnicească, spirituală, la evenimentul morții...

În concluzie, doliul trebuie asumat, explicat, înțeles și trăit până la capăt, oricât ar fi de dureros. Abia atunci nu lasă urme greu de vindecat mai târziu.