Cum ne putem gândi că „Acela Care tămăduiește toată boala” ar putea transmite El vreo boală?

Folosirea linguriței are avantajul de a permite o împărtășire comună, cu Trupul și Sângele lui Hristos reunite, carnea și sângele nefiind despărțite într-un organism viu, ci rămânând în simbioză. În același timp, folosirea linguriței evită o împărtășire a credincioșilor cu mâini care nu sunt curate, sau ca aceștia să le folosească apoi, după ce au atins cu ele Trupul lui Hristos, în scopuri profane.

Sfânta Împărtășanie este administrată cu o linguriță aurită, cu care preotul a luat din Potir o părticică din Trupul lui Hristos îmbibată în Sângele Său. Când sunt împărtășiți copii foarte mici, aceștia sunt aduși înaintea preotului în poziție aproape orizontală, iar preotul le introduce în gură doar câteva picături din Sângele lui Hristos.

În primele veacuri creștine, credincioșii se împărtășeau asemenea clerului, primind o părticică din Trupul lui Hristos în mâna dreaptă așezată peste cea stângă, și gustând apoi din Potir; preotul spunea: „Trupul lui Hristos”, apoi: „Sângele lui Hristos”, iar credinciosul care se împărtășea spunea de fiecare dată: „Amin”.

Împărtășirea cu lingurița pare a fi fost introdusă pentru a evita cazurile de scoatere din biserică a Euharistiei și de folosire a ei în scopuri magice. În acest sens, pentru a întări această dispoziție (și anume, pentru ca nici un credincios să nu poată păstra părticica în gură și să o folosească în cine știe ce scop), după ce se împărtășesc, credincioșii iau câte o bucățică de anafură, iar în tradiția slavă, beau un pahar de vin amestecat cu apă caldă (zapifka). În zilele noastre, această din urmă practică are drept scop principal acela de clătire lăuntrică a gurii, evitându-se astfel proiectarea în afară a vreunei firimituri clin Sfintele Taine, în timp ce se vorbește sau se cântă.

Folosirea linguriței are avantajul de a permite o împărtășire comună, cu Trupul și Sângele lui Hristos reunite, carnea și sângele nefiind despărțite într-un organism viu, ci rămânând în simbioză. În același timp, folosirea linguriței evită o împărtășire a credincioșilor cu mâini care nu sunt curate, sau ca aceștia să le folosească apoi, după ce au atins cu ele Trupul lui Hristos, în scopuri profane.

Anumite persoane au o concepție critică cu privire la această practică, sub pretextul că lingurița ar putea transmite virusuri său microbi. Un asemenea mod de a gândi exprimă o lipsă totală de credință. Cum ne putem gândi că „Acela Care tămăduiește toată boala” ar putea transmite El vreo boală? Experiență bimilenară a Bisericii stă mărturie pentru faptul că niciun preot nu s-a îmbolnăvit vreodată consumând Sfintele Taine rămase la sfârșitul Liturghiei, sau chiar după ce a dat Sfânta Împărtășanie unor persoane bolnave în vreme de epidemie, ci, dimpotrivă, că mulți credincioși au fost vindecați după ce s-au împărtășit cu Sfintele Taine.

Trebuie să precizăm că numele linguriței în limba greacă (λαβίς) și, respectiv, în slavonă (лжица) face referire la cleștele cu care serafimul a luat cărbunele cel încins pentru a atinge cu el buzele Prorocului Isaia (Isaia 6, 6).

(Jean - Claude Larchet, Viața liturgică, traducere de Felicia Dumas, Editura Doxologia, Iași, 2018, pp. 500-503)

De la același autor

Ultimele din categorie