Cum ne raportăm la viciile părinților noștri?

 

Omul vicios e un om cu rezistenţă la păcat. Cu rezistenţă împotriva Duhului Sfânt.

Ce combatem noi, de fapt, în viciul unui părinte de-al nostru, dacă nu propria noastră frică să n-o luăm pe aceeaşi pantă?! Noi ne revoltăm pe părinţii noştri vicioşi, ca nu cumva noi înşine să ajungem în aceeaşi direcţie. Chiar dacă nu recunoaştem, mecanismul psihologic ăsta este! Părinţii nu sunt de judecat. Părinţii sunt de iubit! Când judeci, n-ai soluţii. Când iubeşti, singura soluţie e iubirea. Că pute urât, că miroase a alcool, că poate mirosi a urină – că, în general, păcatele put! –, acesta e un punct de vedere!

Cum poate vindeca, de exemplu, o fată curvia tatălui său? Incredibil, că n-are cum! Dar se poate ruga ca tatăl său, la un moment dat, să aibă un sprijin într-atât, încât să iasă din curvie. Chiar dacă sprijinul respectiv nu e maică-sa. Cineva să-l pună cu botul pe labe la viciul acesta. Pare o absurditate, dar ce vă spun este că nu ne rămân decât răbdarea, rugăciunea şi recuperarea omului aflat în situaţie de rezistenţă împotriva Duhului Sfânt. Pentru că omul vicios e un om cu „rezistenţă” la păcat. Cu „rezistenţă” împotriva Duhului Sfânt.

Ce este important este să vă pocăiţi cu ei, să vă rugaţi cu ei, să vă asumaţi cu ei şi să le spuneţi tot timpul că au unde se întoarce. Să le oferiţi un punct de întoarcere. Mi-a spus mie odată unul: „Eu plec din Biserică!”; „Pleacă, tată! Că aici, între uşile împărăteşti, te aştept douăzeci de ani! Când vii, eu tot aici sunt... Şi dacă nu-s eu, e Şeful, Ăsta din stânga. Iisus. El are răbdare.” Nu veţi schimba vieţile oamenilor împingându-le în faţă cu lama unui buldozer moral: „Băi, ce-ţi fac! Te rup!”. Nu merge!

(Părintele Constantin Necula, Anatomia sufletului, Editura Agnos, Sibiu, 2015, pp. 51-53)

De la același autor

Ultimele din categorie