Plinirea poruncilor evanghelice naşte urmări cu totul potrivnice, îndată ce începe să le plinească, nevoitorul vede că le plineşte în chip foarte neîndestulător, necurat, că în fiecare clipă e abătut de patimile sale, adică de voinţa vătămată, spre lucrarea neîngăduită de porunci. După aceea, el va vedea cu limpezime că firea căzută este vrăjmaşă Evangheliei. Lucrând cu din ce în ce mai multă putere după Evanghelie, i se descoperă din ce în ce mai desluşit cât de neîndestulătoare sunt faptele lui bune, i se descoperă mulţimea aplecărilor şi încredinţărilor sale, nefericita stare a firii căzute, înstrăinate de Dumnezeu, care a dobândit faţă de Dumnezeu o aşezare vrăjmaşă. Cercetând viaţa sa trecută, vede că ea a fost un lanţ necontenit de păcate, de căderi, de fapte ce L-au mâniat pe Dumnezeu, şi cu inimă nefăţarnică se recunoaşte pe sine drept cel mai mare păcătos, vrednic de muncile vremelnice si de cele veşnice, care are neapărată şi deplină nevoie de Răscumpărătorul, ce are în El singura nădejde de mântuire. Lucrarea poruncilor naşte în el pe nesimţite o astfel de părere despre sine. 

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, pp. 6-7)