Recunoașterea și respingerea cauzelor care ne îndeamnă spre păcat sunt preocupări majore ale Sfinților Părinți. Spre pildă, Sfântul Ioan Casian ne sfătuiește să nu ne îndepărtăm de oameni sub pretextul că însoțirea cu ei ne pricinuiește căderea în păcat, deoarece „niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate și Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce Singur știe ranele sufletului cu de-amănuntul, nu poruncește să lepădăm petrecerea [timpului] cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului și să cunoaștem că sănătatea sufletului se dobândește nu despărțindu-ne de oameni, ci petrecând și exercitându-ne cu cei virtuoși”.

„Cel ce urăște patimile smulge pricinile lor. Iar cel ce se supune pricinilor e războit de patimi, chiar dacă nu vrea”, arată Sfântul Marcu Ascetul . Dacă ne vom împotrivi cugetării pătimașe, „aceasta va slăbi în putere și nu ne va mai chinui”, ne încredințează avva Dorotei; și astfel, „încet-încet, luptându-ne, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom birui însăși patima”.

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 328)