La acest capitol nu puțini sunt părinții care dau greș. Din nefericire în această lume, așa cum suntem cu toți, cu starea noastră jalnică, ne plasăm fie la o extremă, fie la cealaltă și nu reușim să păstrăm calea de mijloc. Există părinți care-i asfixiază pe copii cu grija lor. Ca să facă fie și un pas copilul, trebuie să existe permisiunea tatălui sau a mamei. Aceasta este o grijă exagerată, o protecție exagerată. În acest caz, copilul ajunge să nu mai aibă simțământul siguranței, deoarece trăiește într-o atmosferă tensionată, trăiește într-o stare care-i dă impresia că părinții nu se raportează la el ca la o persoană aparte, ca la un om liber, ci îl manipulează ca pe un obiect, asupra căruia se revarsă deseori mânia lor, asupra căruia vor să-și impună voia lor.

Să fim foarte atenți să nu ne aflăm nici la o extremă, nici la cealaltă. Măsura aceasta, din câte înțeleg eu și din câte cred, este rodul iubirii celei adevărate. Când iubim trebuie să fim dispuși la renunțarea de sine, să fim gata pentru orice jertfă, pentru sacrificiul de sine. Nu pentru sacrificiul unui lucru, ci pentru sacrificiul voii noastre proprii, a egoismului nostru, a tot ceea ce ne face să ne întoarcem mereu spre noi înșine.

Nu există reguli, încât să putem spune: „Fă așa și nu vei ajunge la acea extremă sau fă invers și nu vei ajunge la cealaltă extremă”. Citim și aflăm multă informație. Dar tot ceea ce află sau învață cineva se va dovedi vătămător dacă nu dispune de iubirea adevărată, care-l luminează pe om și-l îndrumă pe calea de mijloc, îl învață să se comporte normal cu ceilalți oameni și în special cu copii lui.

(Arhimandritul Simeon Kroiopoulos, Părinți și copii, Editura Bizantină, București, 2005, p. 36)

Îți mai recomandăm și: Dragoste părintească sau control – cum găsim echilibrul?