M-am gândit atât de mult pentru că n-am mai folosit de mult cuvântul progres și Îl rugam pe Dumnezeu să mă lumineze... Nu știu, dar știu că nu creștem duhovnicește fără ajutorarea aproapelui și ne uscăm și omenește, pentru că harul pe care Dumnezeu ni-l dăruiește fără nici o măsură, nu intră în noi dacă suntem egoiști. Dacă sunt singură și centrată pe mine, pot fi ca un balon peste care, oricât har ar ploua, nu va pătrunde în mine nici o picătură… Doar în clipa în care ajut pe cineva, dăruiesc din mine ceva, fac loc în mine și devin vas pentru primirea harului. Și, cu cât ajut mai mult, adică dau, cu atât voi primi mai mult. Și dacă ceea ce caut este harul și nu slava de la oameni sau alte compensații ca „plată“ pentru ce am dat, voi primi harul și așa voi crește duhovnicește.

Ce înseamnă creșterea duhovnicească? Să-i fac tot mai mult loc prezenței dumnezeiești în mine, să lucreze Duhul Sfânt în mine. Eu o văd ca pe o creștere a duhului meu cu lucrarea Duhului Sfânt, așa cum crește pâinea când se dospește. Dar vă recomand să nu măsurăm, să nu cântărim. Noi, la Centrul nostru de Formare, măsurăm și cântărim, monitorizăm. Știți că primim niște bani și trebuie să spunem ce, câți, cum... și nu strică, dar măsurăm și numărăm persoanele, orele, eventual, descriem metodele. Dar ce face Dumnezeu cu vorba mea semănată în celălalt și ce face Dumnezeu cu durerea mea semănată de el în mine nu știu… El lucrează în ascuns și noi învățăm să trăim această viață ascunsă a noastră cu Hristos în Dumnezeu. Cred că așa începe acest soi de creștere, cu dispariția preocupării de a fi văzut și apreciat când facem ceva ce ne place, sau de a nu fi văzuți când facem ceva ce nu ne place… Și, încă ceva! Creșterea doare pentru că ea crapă, rupe limitele în care ne protejăm de obicei!

Mai multă dragoste? Mai întâi e nevoie să descoperim că dragostea nu este un sentiment, ci o atitudine de bună-voință, de bună-voire în care reperele sunt cele date de Poruncile lui Dumnezeu și nu de sentimentele mele. Fac aceasta pentru că e bineplăcut lui Dumnezeu, chiar dacă eu mă silesc pe mine pentru a reuși. Sunt zile în care cred că nu voi putea să mă dau jos din pat... Și atunci zic: asta este, o să mă dau jos doar pentru rugăciune și rămân acasă… și, doar cu acest mic efort, ajung la Sfânta Liturghie, apoi la slujirea noastră până seara. Atât am dat, acea bunăvoință de câteva minute. Aceasta este dragostea. De această bunăvoință avem nevoie în relația cu aproapele. Mulți îmi spun: „Dar eu nu pot să mă port cu cineva așa, pentru că nu sunt autentic!“. Ce este autenticitatea? Ce criterii am? În mine sunt doi oameni: unul vechi și unul nou. În mine, cel puțin, și probabil că și în mulți dintre dumneavoastră. Omul cel nou e mic, cel vechi e mare. Eu cu cine țin? Dacă țin cu cel mic, cel mare o să zică „Nu ești autentică, ești chiar prefăcută când te închini fără să simți bucurie și când faci ceva din obligație… Nu ești autentică. Nu vezi că ești mincinoasă?“. Păi eu sunt mincinoasă. La Sfânta Liturghie sunt cea mai mare dintre mincinoși. Când zice părintele „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să I-o dăm“ și Maica Siluana răspunde: „Ție, Doamne!“ și se pleacă până la pământ și pe urmă nu-I dă mai nimic nici Domnului și nici aproapelui, minte săraca! Dar nu e o minciună a omului întreg din ea. O secundă, două, atunci cânt spune acest cuvânt, nu minte! Atunci ea dă tot ce are, banul ei de văduvă săracă… Atunci se dă pe sine în micimea ei, deși omul vechi râde știind că iarăși o va birui, dar ea îndrăznește și dă bruma pe care o are. Se dăruiește pe sine atât cât este. Și Dumnezeu pune restul. Aceasta este dragostea noastră: micimea noastră, dăruită cu nădejde lui Dumnezeu Filantropul! La început, această dăruire e mai mult o simplă arătare de sine, cum ne învață Părintele Rafail, și o încredințare în mila Domnului. Zice Părintele: „Dacă te arăți lui Dumnezeu te-ai întors în Rai, că noi am ieșit din Rai ascunzându-ne de Dumnezeu“. Arată-te lui Dumnezeu așa cum ești – neputincios – și Dumnezeu face, pune iubire în noi. Și să vedeți minune când iubești cu iubirea Lui! El e așa de bun! Te lasă să crezi că tu iubești, știți, nu? Te lasă să te împărtășești din această Iubire străină de sentimentele noastre... Este extraordinar! Așa cum un dansator bun, un băiat care dansează bine, te lasă să crezi că tu ești ușoară la dans, dar de fapt el este cel care conduce bine. Nu? Mă gândesc ce greu trebuie să fie pentru băieți în viața duhovnicească, și pentru fetele băiețoase, pentru că vedeți, viața noastră duhovnicească este dans și Dumnezeu este un dansator... Și mă gândesc că pentru noi fetele, femeile, e ușor să dansăm pentru că știm cum să ne lăsăm conduse. Pentru băieți cred că e mai greu. Dar am văzut băieți, mari dansatori… Îndrăzniți să vă lăsați conduși de Dumnezeu în dansul mântuirii! Merită!