Pocăinţa, fiind conştientizarea păcatelor săvârşite de om, este schimbarea morală a vieţii omului, este o schimbare în mai bine, precum şi un dezgust desăvârşit faţă de viaţa lui de mai înainte. Aşadar, pocăinţa este renaşterea omului duhovnicesc şi un stadiu nou al unei vieţi virtuoase. Un chip precis al pocăinţei ne dă profetul Isaia când îi îndeamnă pe iudei la întoarcerea la Dumnezeu şi la pocăinţă: „Spălaţi-vă, curăţiţi-vă! Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată! Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albe le voi face”.

Iată aşadar cât de necesară este pocăinţa noastră şi care sunt roadele acesteia. Altminteri nu facem nimic, nu lucrăm nimic. „Pomul bun după roadă se cunoaşte.” Pomul rău face poame rele, iar pomul cel bun face roade bune. Pocăinţa noastră să aibă model pe Niniviteni care s-au schimbat într-atât, încât s-au mutat imediat în partea iubită de Domnul, în rânduiala drepţilor. Mirul desfrânatei care a uns picioarele lui Iisus să fie pilda noastră, iar lacrimile lui Petru, învăţătură. Şi osândirea de sine a tâlharului pe cruce, şi smerenia vameşului rămân în continuare pilde ale adevăratei pocăinţe.

Să fugim de pocăinţa faraonului, care de zece ori şi-a mărturisit păcatul, de zece ori a cerut iertare şi de zece ori a fost slobozit dar, pururi fiind împietrit cu inima şi nepocăit în adâncul sufletului şi pocăindu-se numai în vremea necazurilor, a pătimit în Marea Roşie cele vrednice de pocăinţa pe care a avut-o.

(Sfântul Nectarie de la Eghina, Zece cuvântări bisericești la Postul Mare. Despre îngrijirea sufletului, Traducere Laura Enache, Editura Doxologia, Iași, pp. 212-213)