În timp ce prezenţa virtuţilor este condiţia omului după fire, patimile reprezintă pervertirea energiilor sufletului şi abaterea lor de la calea firească la cea nefirească. Sfântul Ioan Scărarul face o demarcaţie clară între însuşirile fireşti ale sufletului şi patimi care sunt nefireşti omului: „Dumnezeu nu este nici creatorul şi nici pricinuitorul răului. S-au înşelat aşadar aceia care au spus că există în suflet unele patimi fireşti, neştiind că noi suntem aceia care am schimbat în patimi însuşirile proprii firii noastre, aşa precum am transformat în desfrânare instinctul naşterii de prunci; tot din fire apoi ni s-a dat mânia împotriva şarpelui, dar noi am folosit-o împotriva aproapelui; din fire avem râvna cu care să ne sârguim spre a dobândi virtuţile, dar noi râvnim spre rău; în mod firesc sufletul doreşte slava, însă pe aceea de sus; în mod firesc se mândreşte, dar împotriva demonilor; aşijderea ne veselim, dar numai pentru darurile primite de la Domnul şi pentru fericirea aproapelui; noi am primit de la natură ţinerea de minte a răului, dar numai împotriva vrăjmaşilor sufletului, precum am primit şi pofta de mâncare, nu însă şi cea de neînfrânare”.

Sfinţii Părinţi au acordat o deosebită atenţie acestui adevăr: aşa cum sunt ele cunoscute omului după cădere, patimile constituie mişcări nefireşti ale sufletului, care, dacă sunt urmate, duc la o viaţă împotriva firii. Spre pildă, în concepţia Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Patimă de ocară este mişcarea sufletului împotriva firii”. Şi încă: „Patima este o mişcare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire neraţională, fie spre o ură fără o judecată a vreunui lucru, fie din pricina vreunui lucru din cele supuse simţurilor”. Într-alt loc, Sfântul desluşeşte pornirile pătimaşe, explicându-ne în ce constau acestea: „Păcătoşenia este o judecată greşită cu privire la înţelesurile lucrurilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor (abuzul de lucruri)”. Scopul ziditor al căsătoriei e naşterea de prunci - şi acesta trebuie să fie mobilul relaţiilor intime dintre partenerii de viaţă. Cel ce este atras doar de plăcerile senzuale „greşeşte în judecată, socotind ceea ce nu e bine ca bine. Aşadar, unul ca acesta face rea întrebuinţare (abuzează) de femeie, împreunându-se cu ea. Tot aşa este cu celelalte lucruri şi înţelesuri”.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 285-286)