În demersul nostru terapeutic, am pornit de la o privire sănătoasă asupra simțirii, pentru ca această simțire să nu mai fie condamnată împreună cu păcatul, a cărui victimă este omul, de fapt. Și acest lucru este posibil printr-o „liturghie lăuntrică” de vindecare, de purificare de patimi, în care simţirea, așa cum este în fiecare persoană, în momentul respectiv (și scopul final este să facem din toată viața noastră o liturghie lăuntrică) este adusă ca „jertfă vie” prin raţiunea purificată de rugăciune, minții conectate la Dumnezeu prin atenție trează și iubitoare.

Această „Liturghie”, ca lucrare concretă în terapia pe care o practicăm (n.r. – la Centrul de Formare și Consiliere „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Iași, coordonat de monahia Siluana Vlad), respectă modelul Sfintei Liturghii Euharistice și cuprinde două dimensiuni: liturghia propriu zisă, într-un timp şi un spaţiu anume şi după o anumită rânduială, şi o liturghie de „după liturghie”, ca prelungire în cotidian a lucrării de conștientizare, asumare și oferire lui Dumnezeu spre vindecare a întregii noastre vieți rănite de păcat și de patimi. „Prescura” acestor liturghii este chiar viața noastră adunată în ceea ce simțim clipă de clipă.

Liturghia lăuntrică propriu-zisă presupune mai întâi o etapă pregătitoare

Aceasta începe cu o aşezare într-un loc liniștit, de preferat în faţa unei icoane, ca în faţa lui Dumnezeu, într-o poziţie în care să împlinim chemarea de la Liturghia Euharistică: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte”. Această chemare se adresează omului întreg: trup – să stăm bine, corect, într-o postură corespunzătoare; suflet – să stăm cu frică, frica de Dumnezeu care însumează în sine iubire, sfială, cutremurare, chiar; și minte – să luăm aminte, adică să ne amintim de Dumnezeu și să ne ațintim mintea la El.

Apoi, este necesar să conștientizăm că ne-am aşezat în faţa lui Dumnezeu Care ne iubeşte şi pe Care Îl iubim, sau pe Care dorim să-L iubim. Să ne spunem și să credem că este e o întâlnire de dragoste, dragoste care nu presupune neapărat sentimente afectuoase, ci încredere, deschidere, curajul de a-I arăta Domnului toate, îndrăzneală, sfială și onestitate în arătarea stărilor sufleteşti aşa cum sunt ele în momentul prezentării. Rostim apoi rugăciunile începătoare și Psalmul 50.

Tot din pregătire face parte încercarea onestă și hotărâtă de a ne împăca cu propria conștiință şi de a-i ierta pe toți cei care ne-au supărat sau rănit. Pe toți care ne vin atunci în amintire. Aici se poate citi o rugăciune pentru vrăjmași, o rugăciune de împăcare sau rugăciunea „Doamne, binecuvântează pe toți cei ce m-au supărat, întristat, rănit sau nedreptățit”. Dacă este cazul, putem spune pe nume celor care ne vin în minte.

Urmează apoi, după rânduiala stabilită chiar de Domnul, să cerem iertare pentru greșelile noastre, pentru tot ce-am făcut noi rău, în măsura în care ne vine în minte în acest moment. Pregătirea se încheie cu o scurtă rugăciune de mulţumire pentru darurile şi binefacerile de la Dumnezeu şi de la semeni.

Harul ne dă puterea să ne naştem la un nou mod de existenţă

Centrul liturghiei pentru care ne-am pregătit astfel constă în oferirea tuturor simțirilor din aceste momente – și, prin ele, a trupului –, ca jertfă vie, lui Dumnezeu. Rostim cu atenție Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, încercând să facem din ea singura lucrare a rațiunii, să fie singurul nostru gând. Ne îndreptăm atenția, ca lucrare a minții, nous, către senzaţiile din trup, acceptându-le conștient și rămânând nemișcați în poziția aleasă. Oferim lui Dumnezeu, printr-o mișcare lăuntrică simplă, ce ni se descoperă încă de la primele încercări, tot ce conștientizăm din simțirea noastră. Nu primim gânduri, le alungăm cu atenția dată senzațiilor și rugăciunii Numelui Domnului pe Care Îl chemăm ca să ne vindece de toată întinarea simțirii. Vom primi fiecare senzație resimțită și o vom păstra în atenție, răbdând-o până se epuizează, până-și „spune cuvântul” și se eliberează de puterea impulsului care o lega de o anumită poftă sau mișcare care ar fi adus un spor de confort sau o plăcere. În această jertfire de sine primim și harul necesar pentru cultivarea virtuții răbdării, singura prin care putem birui patimile legate de frică și furie.

„Ofranda” noastră, darul nostru este simţirea, tot ceea conștientizăm că este simţire în momentul respectiv. Este împlinirea făgăduinţei pe care-o facem în Liturghia Euharistică de a ne oferi „toată viaţa noastră” lui Dumnezeu prin împreună-lucrarea raţiunii, simţirii şi a minţii. Prin această oferire, ne eliberăm din robia generată de folosirea simțirii doar ca semnal de alarmă – „Fugi de durere!”, sau de atenţionare – „Caută plăcerea!”, și ne aducem pe noi înșine, întregi, la întâlnirea vindecătoare cu Dumnezeu, în chiar trupul nostru.

Prin Sfânta Taină a Euharistiei noi ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului Cel înviat, Care vine și se sălășluiește efectiv şi real în trupul şi sângele nostru. Harul pe care-l primim prin Sfânta Euharistie ne este dat ca să trăim în trupul nostru viaţa şi moartea lui Hristos, aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Purtând întotdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa Lui să se arate în trupul nostru cel muritor (II Corinteni 4, 10).

Astfel, acceptând cu atenţie senzaţiile trupului şi refuzând traseul pătimaş pe care ne conduc ele fără Dumnezeu, murim vechiului mod de vieţuire şi vieţuim în viaţa lui Hristos – Care nu a păcătuit, deşi avea aceleaşi afecte şi senzaţii ca şi noi în trupul Său – și începem să ne asumăm și noi trupul și firea noastră așa cum a făcut-o El, cu harul Lui. Harul ne dă puterea nu numai să nu ne temem că vom muri dacă nu facem ce ne împing tiparele patimii, ci să ne şi naştem la un nou mod de existenţă.

Senzaţiile sunt drumuri, căi ale vieţii către Dumnezeu, şi nu scopuri în sine

Fiecare senzaţie, simţire în trup, oferită astfel lui Dumnezeu şi trăită „fără rest” ne purifică de patimi, pentru că patimile sunt mişcări ale sufletului prin care pe de o parte încercăm să înlăturăm senzaţiile neplăcute, iar pe de altă parte, să le păstrăm şi înmulţim senzațiile plăcute. Or, senzaţiile sunt drumuri, căi ale vieţii către Dumnezeu, şi nu scopuri în sine. În vieţuirea pătimaşă – atunci când emoţiile, sentimentele şi senzațiile sunt foarte puternice şi imposibil de prelucrat, de înţeles și de asimilat de către mintea omenească fără harul lui Dumnezeu – creierul uman, sau mintea omului, şi-a construit strategii de negare, refulare, ascundere a tuturor trăirilor prea puternice. Acestea sunt adevărate „resturi” de viaţă netrăită, ruptă din noi și îngropată într-un adânc inconștient, formând un adevărat iad și zidind acel „trup al morții” despre care vorbește Sfântul Apostolul Pavel în Epistola către Romani (cap. 7, versetul 24). Și omul face acest lucru pentru că, fără Dumnezeu, fără harul Său, nu poate să-și trăiască viața deplin, fiind capabil doar de supraviețuire. Fără harul lui Dumnezeu, viața omului este perisabilă, stricăcioasă, vulnerabilă. De aceea S-a și făcut Om Fiul lui Dumnezeu şi ne-a oferit Trupul Său înviat şi harul Său ca remedii.

„Liturghia lăuntrică” din tot locul și din toată vremea, pe care o recomandăm de-a lungul întregii zile, presupune să-I oferim lui Dumnezeu, în Numele Domnului, „din mers”, toate ale noastre, ca să le facă „ale Sale”! Ne oferim pe noi înșine, așa cum suntem, și toată viaţa noastră, prin chemarea atentă a Numelui Domnului peste ceea ce-I oferim. Ne încredințăm milostivirii Sale fără să ne judecăm (criticăm, blamăm) sau să ne pedepsim singuri. Când Domnul ne cere să ne judecăm și sfinții ne învață să ne osândim pe noi înșine, nu ne cer să ne pedepsim, ci să credem în mila Domnului și în iertarea vindecătoare și sfințitoare. Omul mândru alege să se pedepsească sau să deznădăjduiască, lăsându-se amăgit de diavolul care sugerează că Dumnezeu este un tiran fără milă și că scopul Lui este pedepsirea păcătosului. Osândirea de sine este, în esența ei, conștientizarea și asumarea neputinței absolute a omului de „a face binele” și de a fi fericit fără Dumnezeu, și căderea la picioarele milostivirii Lui. Osândindu-se astfel, omul ajunge la smerenie, și în smerenie Îl întâlnește pe Dumnezeu Care este Iubire, în chiar iadul din inima sa.

Concret, asumându-ne conștient, ca fiind ale noastre, toate simțirile și mișcările sufletului nostru, fără a acuza sau osândi pe cineva, și oferindu-le milostivirii Mântuitorului prin chemarea Numelui Său, ieșim din dimensiunea psihologică și intrăm în cea duhovnicească. Dumnezeu înduhovnicește energiile noastre create. Lucrează cu „materia” sufletului nostru, care devine „prescura” tainei înduhovnicirii.

(fragment din articolul „Mai e posibilă terapia practicată de sfinți?”, scris de Monahia Siluana Vlad)