Cuviosul Paisie Aghioritul s-a aşezat la Coliba Cinstitei Cruci în ziua de 2 martie 1969, după ce a ajutat să intre în rânduială obştea de curând înfiinţată a Mănăstirii Stavronikita.

Cu toate că era ascuns şi „îngropat” în „groapa Părintelui Tihon”, Sfântul Paisie a devenit un magnet duhovnicesc care atrăgea mulţi tineri. Aceştia se închinoviau la Mănăstirea Stavronikita ca să aibă posibilitatea să îl vadă pe Stareţ şi să se sfătuiască cu el. În scurt timp a sporit numărul părinţilor şi s-a format o obşte bine închegată. De la sihăstria lui supraveghea bunul mers al mănăstirii şi fără zgomot se străduia să o povăţuiască pe urmele Sfinţilor Părinţi.

Micuţa Colibă a Cinstitei Cruci nu avea posibilitatea de a găzdui mulţi închinători. Pe lângă aceasta, stareţul, vrând să-şi respecte programul său isihast, găzduia cu discernământ, numai atunci când socotea că este nevoie.

În epistola sa din 21 decembrie 1971, scria: „...Am toată bunăvoinţa să vă găzduiesc la săraca mea Colibă şi să fiu al vostru nu jumătate, ci în întregime. Oricând voiţi să veniţi, să nu pregetaţi (căci de voi afla că pregetaţi, mă voi mâhni), numai că acum, iarna, la colibă pot găzdui numai unul. Din nefericire, coliba mea nu este de acord cu inima mea”.

În partea de răsărit a colibei era un bazin cu apă de ploaie, apă care venea de pe acoperiş pe uluce. Din aceasta bea şi oferea şi la închinători. Mai încolo se afla un alt bazin mai mare şi descoperit, cu apă pentru irigat, pe care nu o folosea niciodată, pentru că nu cultiva nimic în grădină.

Viaţa stareţului la Coliba Cinstitei Cruci se desfăşura în felul următor: Spre seară se odihnea două-trei ore și se deştepta aproape de miezul nopţii. Tăcea, priveghea şi se odihnea puţin dimineaţa, înainte de a se lumina de ziuă. Ziua, dacă nu avea vizitatori, făcea lucru de mână: iconiţe şi cruci ştanţate. În timpul ce îi mai rămânea, citea, se ruga şi răspundea la multele scrisori pe care le primea de la creştini, în care îl rugau să facă rugăciune pentru ei sau îi cereau sfatul în diferite probleme grele. Scria multe ore în timpul zilei, iar atunci când înnopta, continua să scrie la lumânare. Dar scrisorile se înmulţeau tot mai mult. Pentru aceasta, prin anul 1977 s-a hotărât să nu mai răspundă, în afară de cazuri urgente şi grele. A făcut cunoscut lucrul acesta unora, dar au aflat şi alţii. Despre aceasta stareţul explica: „Cum am pornit să fac cele ale călugăriei. Văd însă că aceasta mă depărtează de la scopul meu”. Dar cu toate acestea nu a încetat să se roage pentru cei care trimiteau scrisori. Stareţul a redus corespondenţa ca să-i rămână mai mult timp pentru rugăciune, pe care o considera a fi cel mai mare prinos al monahului pentru lume.

De altfel, viaţa lui simplificată neînchipuit de mult îi dădea posibilitatea să-şi afierosească aproape tot timpul pentru cele duhovniceşti şi pentru toţi cei care aveau nevoie de ajutor duhovnicesc. Dar, odată cu trecerea timpului, se înmulţeau tot mai mult închinătorii, care îi răpeau foarte mult timp cu problemele lor. Într-o epistolă scria: „Odată eram răcit şi aveam febră. Pe de o parte, închinătorii îmi ridicau temperatura, dar pe de altă parte, nu mă lăsau să mor, pentru că nu-mi lăsau timp”.

Din această pricină stareţul se afla în dilemă: să rămână acolo sau să meargă din nou la Sinai sau în altă parte pentru linişte? Dar nu s-a grăbit, ci a făcut rugăciune, ca să nu facă „de capul lui”, şi a văzut că voia lui Dumnezeu era să rămână acolo. „După cum se vede, aici voi înfrunta greutăţile... Pentru aceasta voi împrejmui tot locul din jurul Colibei cu plasă de sârmă” (fragment din epistola din 9 mai 1975).

Pentru o vreme, două zile pe săptămână (miercurea şi vinerea) se zăvora. Nu deschidea la nimeni, ci postea, se ruga şi făcea lucrare duhovnicească fină în sine însuşi. În partea de jos a Colibei, în pădure, lângă un izvoraş, îşi improvizase o colibă mică, acoperită cu tablă, în care se retrăgea uneori pentru mai multă linişte. Când se întorcea, lua însemnările închinătorilor şi făcea pentru ei rugăciune din inimă.

De obicei mergea la mănăstire (Stavronikita) la Sfânta Liturghie şi se împărtăşea. Însă uneori făcea şi la bisericuţa lui Sfânta Liturghie sau mergea la alte chilii pentru a se împărtăşi.

Aduna măsline şi uneori, cu o presă primitivă şi originală, inventată şi făcută de el însuşi, scotea puţin ulei pentru candelele bisericuţei lui. Dădea măsline la pustnicii săraci şi la călugării bătrâni din Kapsala. Îi vizita pentru a se folosi duhovniceşte şi îi ajuta cu tot ce putea.

Nu făcea mâncare gătită decât foarte rar, atunci când găzduia pe cineva. Odată a găzduit un tânăr cunoscut lui şi de aceea s-a hotărât să facă puțină mâncare gătită. A pisat puțină linte, a adăugat puţin orez, le-a pus într-o cratiţă cu apă şi a aprins focul cu câteva vreascuri uscate. Apoi s-au aşezat puţin mai departe şi au început să vorbească. Tânărul a crezut că stareţul a fost captivat de discuţie şi a uitat de mâncare, însă peste puţin timp ea a fost gata. Nu a fost nevoie nici măcar să amestece în ea, atât de simplă era mâncarea lui.

Au făcut Vecernia cu Rugăciunea lui lisus, tânărul in bisericuţă, iar stareţul în chilia lui, unde a citit şi Canonul Maicii Domnului din Bogorodicină (Theotokarion). După aceea, stareţul i-a dat tânărului să mănânce şi a început să-l sfătuiască cu dragoste părintească. Deşi mâncarea era fără ulei, era foarte gustoasă. O impresie deosebită a pricinuit tânărului umilinţa cu care stareţul a rostit rugăciunea mesei. S-a adunat în sine însuşi ca şi cum s-ar fi desprins de cele de pe pământ şi s-ar fi înfăţişat înaintea lui Hristos. După cină, stareţul a ieşit să hrănească animalele sălbatice, chemându-le pe fiecare pe nume.

Pe la apusul soarelui au rostit timp de o oră în curtea chiliei Rugăciunea lui Iisus, iar după ce Stareţul l-a dus pe tânăr la arhondaric, s-a retras în chilia lui.

În această Colibă săracă din Kapsala se nevoia Stareţul „în groapa cea mai de jos” (Psalmi 87, 6), dar cu petrecere înaltă, cu rugăciune neîncetată, singur cu Singurul Dumnezeu şi hrănit cu harul Său. Cu totul lipsit de cele materiale şi de comodităţi, dar bogat în virtuţi şi în harul dumnezeiesc, se topea pe sine în nevoinţă şi odihnea duhovniceşte pe fiecare om. Suferea pentru durerea şi păcatele oamenilor, dar în acelaşi timp le dăruia bucurie şi mângâiere. Se lupta cu diavolii, vorbea cu Sfinţii, avea familiaritate cu animalele sălbatice şi ajuta duhovniceşte pe oameni.

Stareţul, după ce a petrecut 11 ani de nevoinţă şi de jertfire pentru aproapele la Coliba Cinstitei Cruci, s-a hotărât să se mute, dintr-un motiv duhovnicesc, la o altă chilie. La 27 februarie, ziua în care i s-a arătat Sfânta Eufimia, a aflat, la îndemnul bătrânului Ioachim, Coliba Panaguda, care până atunci fusese casa în care stătea cel responsabil cu vița de vie a Sfintei Mănăstiri Kutlumuş.

(Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, traducere de Ieroschimonahul Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005, pp. 192-197, p. 261)