An de an, pe 15 iunie, ziua când Mihai Eminescu și-a început călătoria înspre Veșnicie, ne amintim de viața și opera sa impresionante, încercând să evidențiem noi aspecte ce ne întregesc convingerea că da, Eminescu este pe drept numit omul deplin al culturii române. De aceea, vă invit să (re)descoperim noi valențe ale genialei și atotcuprinzătoarei sale gândiri și să ne convingem, încă o dată, că poetul nostru național este inepuizabil, mereu actual, înfățișând în opera sa, aproape cu o nepământeană forță, probleme spirituale, culturale, istorice, geo-politice, social-economice cu care se confrunta societatea românească și lumea întreagă în vremea sa – dar cu care ne confruntăm și noi, cei de astăzi.

Anul 2022 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului. În acest context, să călătorim prin universul eminescian, evidențiind modul în care poetul „a vorbit” cu divinitatea – căci rugăciunea, după spusele Părinților Bisericii, este vorbirea minții cu Dumnezeu, hrană și curățire a minții, zid sigur, portar al virtuților, omorâre a patimilor, întărire a sufletului, vedere a celor nevăzute, încredințare a celor dorite, ipostas al celor nădăjduite, îndemn la virtuți, vlăstarul blândeții și al lipsei de mânie, rodul bucuriei și al mulțumirii.

Înainte de a ne îndrepta către lumea fascinantă a versului eminescian, trebuie să reafirmăm convingerea fermă că Eminescu era un om cu profunde convingeri religioase. Viața și opera lui ne pot oferi dovezi grăitoare în sprijinul acestei afirmații. Au fost scrise multe cărți pe această temă, ca rezultat al unei munci asidue de cercetare a creației eminesciene din perspectivă religioasă. Amintim aici două dintre ele, de referință: Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu, semnată de părintele Theodor Damian, profesor de Filosofie și Etică la Facultatea de Științe Sociale, Metropolitan College of New York și paroh al Bisericii Ortodoxe Române „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din aceeași vestită metropolă americană, New York. A doua lucrare pe care dorim să o menționăm aici este o remarcabilă teză de doctorat întocmită de o distinsă profesoară din Târgu-Neamț, preoteasa Emanuela Istrati-Macovei, intitulată Sâmburul luminii. Motive biblice în poezia lui Eminescu.

Revenind la relația lui Eminescu cu divinitatea, se impune numaidecât o precizare: cu toate că la vârsta studenției s-a preocupat și de cunoașterea altor religii, totuși a rămas fidel spiritualității neamului din care a răsărit, în care rugăciunea reprezintă cunoștință a lui Dumnezeu, pecetea și bucuria Mântuitorului Hristos, arvuna Duhului Sfânt, lucrarea credinței și nădejde de mântuire.

Călătoria noastră prin creația lirică eminesciană ne descoperă multe simboluri care ne sugerează starea de rugăciune, nevoia omului de a vorbi cu Dumnezeu. De exemplu, prezența candelei aprinse sugerează o atmosferă de interiorizare, de credință și rugăciune (De-aș muri ori de-ai muri, Gemenii, Călin - file din poveste) sau steaua e asemănată cu o candelă aprinsă în cer, simbolizând viața celui ce se naște pe pământ (Povestea magului călător în stele). Clopotul cheamă la rugăciune, spre ridicarea sufletelor către înalt (La moartea lui Neamțu, Învierea, Mortua est!), în timp ce amintirea tămâii și a smirnei întregește ambianța spirituală: „Insule sânte se-nalță-n el ca scorburi de tămâie / (...) smirnă risipită și sfărmată în bulgări mari” (Miradoniz).

Cât privește modul poetului de a se adresa lui Dumnezeu, întâlnim multe versuri-rugăciune de mulțumire, de adorare sau de cerere. Iată ce spune în Rugăciunea unui dac: „Sus inimile voastre! Cântare aduceți-i!/ El este moartea morții și învierea vieții”. În unele poezii, Eminescu își exprimă, chiar și indirect, iubirea primordială, sublimă, față de Dumnezeu: „Azi sunt cast ca rugăciunea și timid ca primăvara/ Azi iubesc a ta ființă cum iubesc pe Dumnezeu” (Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci). În multe poezii, rugăciunea se îndreaptă către Părintele Cresc, Dumnezeu-Tatăl: „Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc/ Că Tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc” (Rugăciunea unui dac); „De greul negrei veșnicii, Părinte, mă dezleagă” (Luceafărul); „Stinge, puternic, Doamne, cuvântul nimicirii/ Adânc, demonic-rece ce-n sufletu-mi trăiește/ Coboară-te în mine, mă fă să recunosc/ C-a ta făptură slabă-s” (Andrei Mureșanu).

În alte poezii, stihuitorul se adresează direct Mântuitorului: „Cântări și laude-nălțăm/ Noi, Ție Unuia,/ Primindu-L cu psalme și ramuri,/ Plecați-vă, neamuri, Cântând Aleluia!” (Învierea). Rugăciuni către Fiul lui Dumnezeu apar și în unele manuscrise, probabil proiecte pentru un poem măreț de proslăvire a Marelui Răstignit: „Iisuse Hristoase/ Izvor al mântuirilor/ și domn al oștilor/ de oameni iubitorule/ mântuitorule” (Ms. 2276).

Rugăciunea lui Eminescu s-a îndreptat adesea spre Maica Domnului: „Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire” (Rugăciune). Se observă că, pentru autor, rugăciunea reprezintă o netăgăduită expresie a credinței statornice. Poetul inițiază prin vers un sincer dialog cu mijlocitoarea și chezășuitoarea mântuirii noastre, care se transfigurează într-o convorbire sinceră a sufletului cu Dumnezeu, prin Fecioara Maria. În altă poezie, stihuitorul se roagă Născătoarei de Dumnezeu astfel: „Răsari asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;/ O, maică sfântă, pururea fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină” (Răsai asupra mea). Privite în ansamblu, cele două poezii-rugăciune sunt expresia credinței și a nădejdii că Fecioara Maria poate să-l izbăvească de „noianul de vină”, luminându-i „adânca noapte” pricinuită de păcat, devenindu-i „scut de întărire și zid de mântuire”.