Într-o lume ca un „sat global” în care, virtual, toți ne putem cunoaște între noi, încă mai mor oameni atât de însingurați, încât nu-i găsește nimeni decât după cine știe câtă vreme. Oameni care nu păstrează legătura cu trecutul sau prezentul, pe care nu-i  întreabă cineva, cu anii, de sănătate, și care n-au pe cine întreba nimic, la rândul lor. Sunt oamenii-fantomă, care se strecoară de-a lungul vieții, ca umbrele de-a lungul zidurilor. Fără a lăsa urme.

Cei mai mulți n-au fost așa de la început. Lista de motive pentru care ajung în astfel de situații e lungă și plină de surprize, contradicții, nedreptăți, uneori platitudini telenovelistice, ori tragedii, neglijențe sau dezinteres.  Însă despre asta nu vreau doar să vorbim, ci bine ar fi să trecem direct la fapte, să fim noi cei care să inițiem o formă de comunicare și apropiere. Iar cuvintele să devină un vehicul al iubirii și grijii pentru cei care au uitat alfabetul afecțiunii împărtășite. Liturghia nu-i doar o slujbă bisericească, între ziduri bisericești. Liturghia e lucrarea vieții noastre de zi cu zi, de mână cu Hristos, pentru bucuria oamenilor.

Făcând lucrarea aceasta pentru cei din jur, să o împlinim și ca pe un exercițiu de conștientizare a singurătății în care, adesea,  ne plasăm noi înșine, din proprie inițiativă. E întuneric în „peșterile” în care ne retragem, de bună-voie și nesiliți de nimeni, ca într-un spațiu în care credem că, dacă ne baricadăm suficient de bine, timpul o să încremenească, durerile vor dispărea, realitatea se va dilua până la anulare. Ne izolăm ca niște dragoni ursuzi, plictisiți și dezamăgiți că viața nu-i așa cum o vrem noi. Ne închidem  într-un buncăr în care până și lui Dumnezeu Îi cerem parolă ca să intre.

Aici ne refugiem atunci când simțim că nu ne înțelege nimeni. Că nu ne iubește cine am vrea să ne iubească. Și că nu mai putem să o mai ducem așa. Nu mai putem, în general.

E adâncul care seamănă cu firida iadului. Un căuș pustiu, pe care-l căptușim cu propria noastră ființă, atunci când simțim că am eșuat în lupta de a umple golul care ne răsună în coșul pieptului, ca o strachină de tablă.

Poate am pierdut ceva sau pe cineva, și asta ne-a frânt inima cu totul. Poate am dat din noi, uneori băgându-i celuilalt cu forța pe gât, toată dragostea de care am crezut că suntem în stare.

Sau am luptat pentru ceva-uri mai mult sau mai puțin valoroase – și care au sfârșit prin a ne costa propria libertate de a fi. Poate cu gândul am înșelat încrederea cuiva. Poate cu fapta am strecurat nedreptatea cu două cocoașe prin urechile acului. Sau cine știe cu câte felurite săbii ne-am tăiat singuri carnea inimii noastre, ori pe-a celorlalți. Poate cineva ne-a lovit de moarte, fără să-și dea măcar seama ce face. „Și ne iartă, Doamne, nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.”

Singurătatea-i greu de purtat. Din ce în ce mai împovărătoare, ca hainele care, udate, te pot trage la fundul apelor. Dar culmea-i că nu ne obligă nimeni să ne-o legăm de gât. Singurătatea seamănă cu o ghiulea de pușcăriaș, pe care o cărăm în brațe, cu lanțul desfăcut zornăind în urma noastră, învârtindu-ne între pereții unei celule descuiate.

Aici, în acest moment, în acest prezent, dacă-L chemăm pe Dumnezeu să treacă pe la noi, să ne dea binețe, să ne cerceteze, să ne întrebe ce mai facem, vom vedea că El știa dintru început parola inimii noastre. Numai că El ne respectă atât de mult libertatea – chiar și pe aceea de a ne încarcera singuri – încât, fără chemarea și voia noastră, Dumnezeu nu dă buzna să aprindă lumina. Atâta delicatețe e în iubirea Lui, încât nu vine să ne dea cu tifla – „Măi, omule, vezi că stai închis ca fraierul, cu porțile desferecate...” –, ci ne permite să alegem, să creștem în ritmul nostru. Ne trimite câte-un gând bun, îngeri mereu de pază, oameni care să ne ghideze, situații care să ne deschidă ochii. Dar nu ne forțează niciodată.

Iar când ne hotărâm să-L chemăm, vine ca un oaspete cuminte și se așază lângă noi. Primește ghiuleaua din mâinile noastre obosite, ca să ne ofere Sânge și Trup – merinde pentru veșnicie. Înviem și ne înălțăm cu Hristos. Singurătatea se transformă în bucurie, dialog, comuniune. Devine intimitate sufletească. Simțim nevoia să-i chemăm pe ceilalți în inima noastră, să renunțăm la eu, pentru noi. Devenim gazde primitoare pentru cine vrea să ne treacă pragul vieții.

Și se face Lumină. În noi și-n jurul nostru.