Cuvintele Scripturii sunt inepuizabile. Numai plecând de la un fragment de text (pericopă evanghelică) ce se citeşte la o Sfântă Liturghie, putem descrie viaţa noastră întreagă. Spre exemplu, urmează Duminica Mironosiţelor, a treia după Paşti, în care se lecturează un pasaj din Evanghelia de la Marcu (15,43-47 şi 16,1-8; vă rog să-l lecturaţi, spre a înţelege mai bine cele ce urmează). Din aceste versete aflăm ce s-a întâmplat după moartea lui Iisus pe cruce. Pentru a ne tâlcui acest text, vom porni de la un adevăr mărturisit în Biserică, acela că, în momentul în care păcătuim, noi Îl răstignim pe Hristos. Nu în sensul că-L ţintuim efectiv pe cruce cu trupul său omenesc, ci în sensul în care ne facem părtaşi acelora care L-au răstignit acum aproximativ două mii de ani.

Numai că Golgota nu mai e dealul de lângă Ierusalim, ci e chiar în inima noastră. Şi în timp ce El este spânzurat pe lemn, noi ne comportăm precum trecătorii care-L certau atunci: „Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi, coborându-Te de pe cruce!” (Marcu 15, 30). Cu alte cuvinte, nu conştientizăm că problema e la noi, ci aşteptăm „semne şi minuni” de la Dumnezeu. El nu se poate da jos însă, pentru că e pironit pe cruce: neiubirea noastră pentru El şi iubirea nesfârşită a Sa pentru noi sunt piroanele care-L ţin acolo, ţintuit. Aşa e şi în viaţa noastră. De câte ori nu ne surprindem (dacă suntem oneşti) cum că avem pretenţia ca problemele să ni se rezolve aşa, magic, dintr-odată, fără nici un efort din partea noastră? Să ne ia El durerea, necazul, supărarea... adică să facă El efortul de a Se da jos de pe cruce (altfel spus: eu vreau să scap de o patimă, de o boală sufletească, de o rană care mă apasă - de tot ceea ce este rău în viaţa mea, dar fără să fac nimic decât să comentez şi, eventual, chiar să hulesc; însă tot pe Dumnezeu Îl scot vinovat pentru situaţia în care am ajuns prin propriile mele alegeri).

Pasivitatea şi înrăirea noastră continuă atrag după sine moartea noastră duhovnicească, întunecarea chipului lui Dumnezeu din noi („şi s-a făcut întuneric peste tot pământul”). Practic, ele au drept consecinţă moartea Domnului pe golgota inimii mele. Eu încă mai trăiesc, biologic vorbind, dar de fapt sunt mort sufleteşte, cel puţin o vreme. Atâta vreme cât Îl lăsăm pe Hristos pe cruce. „Venindu-şi în sine” omul (precum fiul risipitor), lucrurile încep a se schimba. Atunci Iosif (cel din Arimateia) cere de la Pilat trupul Domnului. Cine sunt cei doi şi ce rol au în această interpretare alegorică? Iosif este numit „sfetnic cu bun nume”. Cine este sfetnicul omului? Conştiinţa lui. Conştiinţa noastră ne zice să cerem trupul lui Hristos, iar pentru asta mergem la Pilat, care simbolul autorităţii. Unde primim Trupul şi Sângele Domnului? În Biserică, acolo unde avem o ierarhie (autoritate) prin care se pot da aceste sfinte taine. Cu alte cuvinte, în acest context (doar astfel interpretat, adică alegoric), Pilat poate deveni chip al celui ce are această putere, slujind la sfântul altar. Ca o întărire a acestei posibile interpretări, e de menţionat că, înainte de a merge la proscomidie spre a pregăti pâinea şi vinul care se vor preface în Trupul şi în Sângele Domnului, preotul rosteşte o rugăciune care începe aşa: „Spăla-voi între cei nevinovaţi mâinile mele...” - cuvinte ce ne amintesc de gestul lui Pilat, cel ce s-a spălat pe mâini, zicând mulţimii: „Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia” (Matei 27, 24).

Pilat (adică preotul), ne dă Trupul Domnului, dar noi trebuie să împlinim două condiţii pentru a căpăta această îndrăzneală: să cumpărăm un giulgiu curat şi să avem un mormânt săpat în stâncă, un mormânt nou. Ce simbolizează giulgiul? Este sufletul nostru curăţit prin taina spovedaniei, cea numită şi al doilea botez, având menirea de a ne albi din nou haina cea primită la renaşterea noastră „din apă şi din duh”. (Fiecare creştin, imediat ce iese din apa botezului, în care a fost de trei ori afundat, aude cântându-se: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, multmilostive Hristoase, Dumnezeul nostru”). Ca să „cumperi” acest giulgiu este nevoie să cheltuieşti ceva, adică să te osteneşti cu un canon (rugăciune, metanii, milostenie şi altele, după cum rânduieşte duhovnicul). Stânca în care săpăm acest mormânt nu este alta decât Piatra de care ne vorbeşte Sfântul Apostol Petru: „Apropiaţi-vă de El, Piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar la Dumnezeu aleasă şi de preţ; şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti” (I Petru 2, 4-5). Pentru cei care nu cred în Hristos, El reprezintă însă „piatră de poticnire şi stâncă de sminteală, de care se poticnesc, fiindcă n-au dat ascultare cuvântului” (I Petru 2, 8).

Împărtăşania nu are un efect magic

Când primim Sfântul Trup şi Sânge, Îl înfăşurăm în acel giulgiu, curăţit prin pocăinţă, chiar dacă în rest e încă multă mizerie, aşa cum multă urâciune era în jurul Golgotei pe vremea aceea. Îl înfăşurăm în giulgiu căci este taină şi lucrează tainic. Trupul se înfăşoară, se acoperă cu totul, aşa cum noi, după împărtăşire, nu mai vedem cu ochii trupeşti sfintele taine. Ele nu se digeră în modul în care mâncarea se mistuie şi se duce pe calea ei, ci arde „fără rest”, cum e în cazul unei lumânări de ceară curată din care flacăra nu lasă nimic să curgă pe jos (ca să folosesc o imagine întâlnită la Sf. Ioan Gură de Aur). Iar faptul că ne-am împărtăşit nu ne scuteşte de lupta duhovnicească, ea nu are un efect magic, de la sine. Dimpotrivă. Abia acum începe partea mai intensă a luptei duhovniceşti. Peste mormânt se prăvale o piatră grea. Este piatra aceea a nesimţirii, a indolenţei, a lucrului pe care nu mă pot abţine să nu-l fac, a lipsei de pocăinţă... într-un cuvânt a tot ceea ce poate caracteriza o inimă împietrită.

Dar eu, ştiind că e Domnul acolo, dincolo de această împietrire a mea, îmi activez nişte puteri sau virtuţi. Aceste virtuţi ale mele sufleteşti sunt simbolizate de femeile mironosiţe. Ucenicele acestea ale Mântuitorului nu au putut interveni cât El era pe cruce, nici după ce a fost dat jos şi pus în mormânt. Rolul lor a intervenit abia apoi; aşa şi aceste puteri ale mele sufleteşti sunt atrase de Trupul lui Hristos şi-L urmează în inima mea, în adâncul meu. Dacă avem îndrăzneală, virtuţile acestea pot, precum mironosiţele, să străpungă prin întunericul nopţii - adică prin viaţa noastră cea întunecată de păcat -, dar nu oricum, ci doar motivate şi întărite cu mirul faptelor bune („credinţa fără fapte moartă este”).

Suntem conştienţi, în timp ce ne apropiem de mormânt, că misiunea noastră este una aproape imposibilă. Precum femeile mironosiţe, ne întrebăm şi noi: „cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?” Dar dacă îndrăznesc să mă apropii, totuşi, şi continui să conştientizez că Hristos este în mine, dacă las iubirea pentru El să-mi copleşească toate calculele mele raţionale - care îmi arată că n-aş avea şanse să scap de acea piatră de pe inimă -, atunci am surpriza şi bucuria să constat că piatra a fost deja îndepărtată de o putere dumnezeiască. Dumnezeu trimite, într-adevăr, putere de sus şi dă piatra aceasta deoparte, ca eu să constat că Hristos a înviat în mine şi că de acum mă pot întâlni cu Dânsul. Aceasta este adevărata noastră înviere. Şi dacă ajungem până în punctul acesta, putem rămâne fără de păcat. Nu că am fi fără de păcat precum a fost Domnul, dar putem dobândi ceea ce şi cerem la fiecare Sfântă Liturghie: „Ziua toată desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat, de la Domnul să cerem”. Dacă şi credem şi ne luptăm pentru a dobândi cele pe care le cerem în această rugăciune, atunci trăim permanent starea de înviere şi nu-L mai răstignim pe Mântuitorul. Dacă ne poticnim şi cădem iar în păcat, o luăm de la capăt. Revenim iar la cruce şi refacem tot traseul. Important e un singur lucru: să nu deznădăjduim şi să nu ne oprim cumva din a ne strădui să-L dobândim, să-L întâlnim pe Hristos Cel Înviat.