Cunoaşterea firească, adică deosebirea binelui de rău, care de Dumnezeu a fost sădită în firea noastră, ne convine că trebuie să credem în Dumnezeu, care Le-a zidit pe toate. Și credinţa ne dă teamă, şi ne sileşte pe noi teama, să ne căim şi să lucrăm.

Şi astfel se dă omului cunoaşterea cea duhovnicească, adică o înţelegere a Tainelor, care dă naştere credinţei în contemplaţia cea adevărata. Nu aşa simplu, numai din credinţa goală se naşte cunoaşterea duhovnicească, ci credinţa naşte frica de Dumnezeu, iar din frica de Dumnezeu, când începem s-o punem în lucrare, din lucrarea făcută cu frica de Dumnezeu, se naşte cunoştinţa cea duhovnicească, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur că: atunci, când dobândi-va cineva voinţă urmând după teama de Dumnezeu, curând va primi şi descoperirea celor ascunse. Şi sfântul numeşte cunoaşterea duhovnicească „descoperire a celor ascunse”. Nu însă teama de Dumnezeu naşte această cunoaşteree duhovnicească (fiindcă ceea ce nu este sădit în fire, nu poate să fie născut) ci această cunoaştere se dă în dar lucrării făcute din frica de Dumnezeu. Când vei cerca lucrarea fricii lui Dumnezeu cât se cuvine, vei afla că aceasta este pocăinţa şi în asta este şi cunoaşterea duhovnicească.

Şi iată pentru ce am zis, că, dacă prin Botez primim o arvună a acestui dar, prin pocăinţă cu adevărat primim darul întreg. Şi darul despre care am zis, că-l primim prin pocăinţă este cunoaşterea duhovnicească, cea prin lucrarea fricii dată acum în dar. Însă cunoaşterea duhovnicească este o simţire a tainelor. Şi dacă cineva simte Tainele acestea nevăzute şi mult covârşitoare, de la acestea îşi ia numele cunoaşterii duhovniceşti, şi se naşte din simţirea aceasta o altă credinţă, care, departe de a fi potrivnică primei credinţe, o adevereşte pe ea. Şi ea numeşte această credinţă din contemplaţie (vedere). Vederea însă, are temeiuri mai bune decât auzirea.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pp. 85-86)