Instruirea exterioară de cele mai multe ori vatămă, pentru că dezvoltă în om o părere înaltă despre el însuşi. Apoi această părere se face zid ce împiedică harul lui Dumnezeu să se apropie de el. Dar dacă omul îşi va lepăda părerea ce o are despre el însuşi, cea falsă, atunci bunul şi bogatul nostru Părinte îl îmbogăţeşte cu luminoasele Lui tâlcuri dumnezeieşti. Când însă ticălosul om are o părere înaltă despre el însuşi şi o păstrează în creier, atunci rămâne numai creier şi trup, necunoscând harul Duhului Sfânt. Adică multele cunoştinţe pot pricinui umflarea capului, făcându-l aerostat, pândindu-l primejdia ori să se spargă în aer (cu schizofrenia) ori să se prăbuşească (cu mândria) şi să se facă bucăţele. De aceea, cunoaşterea va trebui să fie urmată de frica de Dumnezeu şi să meargă împreună cu lucrarea practică, pentru ca să existe astfel un echilibru. Cunoaşterea seacă vatămă.

Când intră egoismul la mijloc şi vorbesc ca să fiu admirat pentru cugetările mele cele bune, atunci intră în acţiune legile duhovniceşti, ca să-mi revin. Când însă lucrul acesta se face mereu, deranjează. Dacă un fir de păr intră o dată în ochi, îl irită puţin. Dar dacă intră mereu pricinuieşte o iritaţie mare. Aşa şi aici se produce o iritaţie duhovnicească. Atunci când un om este inteligent şi face o lucrare cu uşurinţă, trebuie să se topească de recunoştinţă înaintea lui Dumnezeu şi să-i mulţumească zi şi noapte pentru că i-a dăruit inteligenţă şi a putut face acea lucrare fără să se ostenească. Iar dacă nu-i mulţumeşte, aceasta dovedeşte o mare nerecunoștință.

- Dar dacă, Părinte, are părerea că nu izbuteşte nimic?

- Atunci înseamnă că-l ispiteşte aghiuţă din partea potrivnică. A fost întrebată odată cămila: „Ce-ţi place mai mult, urcuşul sau coborâşul?”. Şi aceea a răspuns: „Ce, drumul drept s-a pierdut?”.

Este mai bine pentru cei ce nu au minte. Nouă ni s-a dat minte ca să facem ceea ce este mai bine, însă noi ce facem? Ni se va cere să dăm seama pentru aceasta. Cum le iconomiseşte Dumnezeu! Cei cărora nu le merge mintea sunt bucuroşi - şi în cealaltă viaţă vor fi mai bine; iar cei ceau minte multă se chinuiesc.

- Părinte, în cealaltă viaţă bolnavii mintali vor fi într-o stare bună, nu vor fi ca şi acum?

- În cele din urmă se va face terci şi mintea cea multă şi mintea cea puţină. Căci acolo în cer va fi numai cugetare. În cer, teologii sfinţi nu vor fi într-o stare mai bună în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu decât cei care au fost bolnavi mintali în această viaţă. Poate că celor de pe urmă Dumnezeu Cel drept le va da ceva mai mult, deoarece au trăit aici lipsiţi de cugetare.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 228-230)