Atunci când ne lăsăm pradă tristeții, capitulăm în fața diavolului

Cuvinte duhovnicești

Atunci când ne lăsăm pradă tristeții, capitulăm în fața diavolului

    • Atunci când ne lăsăm pradă tristeții, capitulăm în fața diavolului
      Atunci când ne lăsăm pradă tristeții, capitulăm în fața diavolului

      Atunci când ne lăsăm pradă tristeții, capitulăm în fața diavolului

Atunci când suntem întristați, inima e supusă multor loviri și războaie ale vrăjmașilor și că, mai mult, nici nu putem vedea și desluși bine calea adevărată și drumul faptei bune. Vrăjmașul nostru, diavolul, urăște mult pacea noastră (fiindcă e o pace unde locuiește Duhul lui Dumnezeu, ca să facem lucruri mari).

După cum orice creștin are neapărată nevoie, când pierde pacea inimii, să facă orice spre a și-o recâștiga, tot astfel trebuie să știe că nu-i rațional și drept ca vreo întâmplare a lumii să-l robească, întristeze sau să-i tulbure această pace.

Da, se cuvine a ne mâhni pentru păcatele noastre, dar cu o întristare pașnică, cum am spus mai înainte de mai multe ori. Și astfel, fără supărarea inimii, să ne mâhnim, ca orice păcătos, și să plângem foarte puțin înăuntrul nostru; adică, să simțim compătimire în dispoziția pioasă a dragostei.

Iar de celelalte întâmplări venite asupra noastră, grele și chinuitoare, ca: boala, lovirile, moartea rudelor, boli vătămătoare, războaie, focuri și altele, deși oamenii cu cugetare lumească deseori fug de ele, ca de niște vexațiuni ale naturii, totuși, cu Darul lui Dumnezeu, putem nu numai să le suportăm, ci să le și dorim, să le iubim ca fiind niște pedepse juste, meritate pentru cei buni. Pentru că, privind la acest scop, vom plăcea chiar Domnului nostru și, urmând Voinții Lui, vom trece prin toate ale lumii cu o inimă liniștită și pașnică, oricât de mari ar fi tulburările, necazurile și amărăciunile acestei vieți.

Fii încredințat că orice vexație și tulburare a minții noastre nu-i plăcută în ochii lui Dumnezeu, căci, de orice natură ar fi, totdeauna e întovărășită de nedesăvârșire și totdeauna iese dintr-o rădăcină rea a egoismului nostru. De aceea, să ai totdeauna o strajă neadormită care, îndată ce ar vedea ceva ce te poate supăra și tulbura, să te vestească a-ți lua armele de apărare, socotind că cele rele, deși simțurile noastre și exteriorul lor le arată a fi rele, adică supărătoare, totuși nu sunt într-adevăr rele, nici nu ne pot lipsi de cele bune și că toate sunt poruncite sau permise de Dumnezeu pentru scopurile drepte și bune ale noastre și pentru alte pricini necunoscute nouă, dar, desigur, prea oportune și drepte.

Dacă, la orice supărare și întâmplare neplăcută, inima va rămâne în acest calm, mult folos vei avea; iar dacă, dimpotrivă, se va tulbura, să știi că orice sârguință și nevoință nu-ți aduce niciun folos ori îți aduce unul foarte mic și neînsemnat. Nu mai amintesc faptul că, atunci când suntem întristați, inima e supusă multor loviri și războaie ale vrăjmașilor și că, mai mult, nici nu putem vedea și desluși bine calea adevărată și drumul faptei bune. Vrăjmașul nostru, diavolul, urăște mult pacea noastră (fiindcă e o pace unde locuiește Duhul lui Dumnezeu, ca să facem lucruri mari), adesea vine ca un prieten și încearcă a ne-o lua prin diferite pofte ce par a fi bune, dar cât sunt de amăgitoare și mincinoase poți să vezi din semne precum acesta: ele ne răpesc pacea inimii.

De aceea, dacă voiești a fugi de această mare nenorocire, când santinela, adică mintea și atenția ei, îți va spune că o nouă dorință de vreun lucru bun cere să intre în suflet, nu-i deschide ușa inimii. Întâi leapădă-te de orice voință a ta, pune-o înaintea lui Dumnezeu și, mărturisind orbirea și ignoranța ta, roagă-L cu căldură să te lumineze cu Lumina Lui, ca să poți vedea dacă această poftă și dorință vine de la vrăjmaș. Pe lângă aceasta, aleargă la părintele duhovnicesc și supune-o judecății lui.

Chiar de ar veni de la Dumnezeu această dorință, se cuvine, înainte de a păși la realizarea ei, să te smerești și să-ți omori graba și ardoarea pentru ea, pentru că ceea ce naște din această smerenie e mai plăcut lui Dumnezeu decât a fi făcut pofta naturii.

(Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, pp. 99-102)