Biserica – locul ideal pentru rugăciune

Totul e sfânt în biserica lui Dumnezeu: chiar şi pereţii, şi podeaua, şi văzduhul. Ea e păzită fără încetare de îngerul lui Dumnezeu; îngerii lui Dumnezeu şi sfinţii Bisericii triumfătoare se pogoară în ea. A te afla într-o astfel de clădire sfinţită e cea mai mare fericire pentru om, care este pribeag pe pământ. 

Fără nici o urmă de îndoială, cea mai înaltă prin vrednicia sa dintre toate clădirile pământeşti este biserica sau casa lui Dumnezeu: cuvintele acestea au acelaşi înţeles. Chiar dacă Dumnezeu este pretu­tindeni, în biserică prezenţa Lui se vădeşte într-un chip deosebit – în chipul cel mai simţit şi mai folo­sitor pentru oameni. Arătarea lui Dumnezeu e încă şi mai folositoare, încă şi mai simţită pentru om, atunci când omul însuşi se face biserică a lui Dumnezeu făcându-se sălaş al Sfântului Duh asemenea apostoli­lor şi celorlalţi mari sfinţi. Starea aceasta, însă, este atinsă doar de puţini creştini – şi de aceea, lăsând pe altă dată împreună-vorbirea despre biserica cea nefă­cută de mână, de Dumnezeu zidită, cuvântătoare a lui Dumnezeu – omul, şi despre slujba care trebuie să se desfăşoare în ea, vom vorbi acum despre biserica cea materială a lui Dumnezeu, zidită de mâinile omeneşti, despre rugăciunile care se fac în ea, despre îndatorirea creştinului de a cerceta cu osârdie biseri­ca lui Dumnezeu, despre folosul acestei cercetări. Biserica lui Dumnezeu este cer pământesc: în bi­serica slavei Tale stând, Doamne, în cer a sta ni se pare, cântă Sfânta Biserică. Biserica e locul părtăşiei lui Dumnezeu cu oamenii: în ea se săvârşesc toa­te tainele creştineşti. Dumnezeiasca Liturghie şi hiro­tonia nu pot fi săvârşite nicăieri altundeva decât în biserică. Şi celelalte taine trebuie săvârşite în Biserică: la mare nevoie se îngăduie săvârşirea lor, mai ales spovedania şi Maslul, în case.

Biserica lui Dumnezeu răsună de slavoslovirea lui Dumnezeu; pentru cu­vintele acestei lumi nu este loc în ea. Totul e sfânt în biserica lui Dumnezeu: chiar şi pereţii, şi podeaua, şi văzduhul. Ea e păzită fără încetare de îngerul lui Dumnezeu; îngerii lui Dumnezeu şi sfinţii Bisericii triumfătoare se pogoară în ea. A te afla într-o astfel de clădire sfinţită e cea mai mare fericire pentru om, care este pribeag pe pământ. Sfântul Prooroc David, cu toate că era împărat, cu toate că avea palate largi şi măreţe, cu toate că stăpânea toate mijloacele pă­mânteşti de veselire şi desfătare, a grăit, cercetând şi preţuind toate aşa cum se cuvine: Una am cerut de la Domnul, aceasta voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez biserica Lui cea sfântă (Psalmi XXVI, 7, 8). Aceasta a rostit-o prin gura lui David Sfântul Duh. Cel ce în vremea vieţii pământeşti va merge cât poate de des la biserica lui Dumnezeu e ca şi cum ar locui în ea: acesta, după despărţirea de trup, va trece foarte lesne spre veşnică prăznuire în biserica cerească, cea nefăcută de mână, al cărei ziditor e Dumnezeu.

În bi­serică ne şi rugăm, ne şi zidim, ne şi curăţim de păca­te, ne şi împărtăşim cu Dumnezeu. Pildă de mers la biserica lui Dumnezeu ne-a arătat Mântuitorul (Ioan VII, 14), ne-au arătat şi Sfinţii Apos­toli (Fapte III, 1). Creştinii din toate timpurile au so­cotit ca datorie a lor de neînlăturat mersul cu osârdie la biserica lui Dumnezeu. Sfântul Dimitrie al Rostovului aseamănă mersul la Biserică, în vremea tuturor rugăciunilor care se fac acolo, cu o dajdie cuvenită împăratului pe care toţi trebuie s-o plătească în fieca­re zi. Dacă a fi de faţă la fiecare Liturghie săvârşită în Biserică se socoate de către sfântul păstor drept o datorie de neînlăturat a oricărui creştin, cu atât mai mult este acest lucru o datorie de neînlăturat a mona­hului. Săracii sunt scutiţi de dajdie pentru sărăcia lor: şi de mersul în chip statornic la biserică sunt scutiţi bolnavii pe care boala îi ţine în chilia lor.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre rugăciunea în Biserică)

De la același autor

Ultimele din categorie