Se cădeşte cu tămâie înaintea icoanelor şi a oamenilor, ca semn al harului Duhului Sfânt, care i-a desăvârşit şi i-a înmiresmat pe sfinţi, care izgoneşte şi de la noi duhoarea păcatului şi sălăşluieşte bună-mireasma virtuţilor: blândeţea, nerăutatea, răbdarea, înfrânarea, înţelepciunea, milostenia, credinţa, speranţa. Preotul cădeşte icoanele şi poporul însemnând unirea tuturor în Duhul Sfânt. Cât de mult a cinstit Domnul nostru neamul omenesc, facându-Se om şi îndumnezeind firea noastră, înălţând-o mai presus de toate cinurile cereşti, aşezând-o pe tronul Dumnezeirii; cu ce bună-mireasmă a umplut pământul prin întruparea Sa, pământul atât de cuprins de duhoare din pricina fărădelegilor oamenilor, de scârnăvia păcatului! Noi însă, nevrednicii, nu vrem nicicum să înţelegem vrednicia şi fericirea noastră şi trăim în chip nevrednic de chemarea noastră în tot felul de patimi, în lene şi nepăsare.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Liturghia – cerul pe pământ, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 244)