Mi se pare că v-am scris din cartea lui Petru Damaschinul că omul care a sporit mult în virtuți și în nevoințe începe să-și vadă păcatele multe ca nisipul mării; Sfântul numește lucrul acesta început al luminării sufletului și semn al sănătății acestuia. Atunci, sufletul este umilit și smerit, și se socotește cu adevărat mai rău decât toți, însă nu se tulbură, pentru că smerenia îl liniștește.

Vă sfătuiesc să nu vă tulburați nici dumneavoastră dacă vedeți că nu vă puteți pregăti pentru spovedanie așa cum ați vrea, ci să vă smeriți și să fiți liniștită. După cum spuneți, vă întristează să vedeți că aveți o inimă atât de rea: or, cele scrise mai înainte vă arată că atunci când ne vedem rănile ne smerim, vrând-nevrând, ne pocăim și căpătăm mila lui Dumnezeu. Dacă vi s-ar părea că aveți o inimă bună, cu această părută mângâiere ochii lăuntrici s-ar amăgi și, rezemându-vă pe păruta dumneavoastră corectitudine duhovnicească, ați cădea ușor în trufie, care orbește ochii sufletului, lucru de care Domnul să vă ferească! Este neapărată nevoie de luptă: prin luptă ne cunoaștem pe noi înșine, ne cunoaștem puterile și devenim iscusiți, încercați.

(Sfântul Macarie de la Optina, Sfaturi pentru mireni, Editura Sophia, București, 2011, p. 19)