După cum Domnul se întristează când vede amenințată mântuirea noastră, tot așa ucigătorul de oameni diavol se mâhnește când vede pe om revenindu-și în sine și întorcându-se de la păcat. De aceea, multă sârguință pune el să ducă pe păcătos la deznădejde.

Iuda vânzătorul a fost laș și neîncercat în luptă, și de aceea vrăjmașul, văzându-i descurajarea, s-a năpustit asupra lui și l-a silit să se spânzure. Dar Petru, piatra cea tare, când a căzut în păcatul cel înfricoșat al lepădării de Dumnezeu, ca unul ce era încercat în luptă, nu s-a deznădăjduit și nu și-a pierdut cumpătul, ci a vărsat lacrimi amare din inimă zdrobită și vrăjmașul, văzând lacrimile lui, și-a simțit privirea arsă ca de foc și a fugit departe de el, gemând de durere.

Și tot așa învață și Cuviosul Antioh, zicând: „De se va abate peste noi deznădejdea, să nu ne supunem ei ci, întărindu-ne și îngrădindu-ne cu lumina credinței, cu mare bărbăție să spunem duhului celui viclean: Ce este nouă și ție, înstrăinatule de Dumnezeu, căzutule din cer și robule viclean? Tu nu vei reuși să ne faci nimic, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are putere și asupra noastră, și asupra tuturor. Iar tu, pierdutule, depărtează-te de la noi. Înarmați cu Sfânta lui Cruce, vom zdrobi capul tău șerpesc”.

(Sfântul Serafim de Sarov, Cuvinte duhovnicești, Editura Pelerinul român, Oradea, p. 126)