Blândețea este o dispoziție neschimbătoare a minții, prin care ea rămâne mereu aceeași, fie în cinstiri fie în necinstiri. Blândețea este stâncă deasupra mării mâniei, de care, lovindu-se, se sfarămă toate valurile, fără ca ea să poată fi clintită vreodată din loc. Blândețea este sprijinătoare a răbdării, poartă de intrare a dragostei, pricină a dreptei socoteli, căci zice profetul: „Celor blânzi le arată Domnul cărările Sale” (Psalmul 24, 10), pricinuitoare a iertării păcatelor, încredere în puterea rugăciunii, templu viu a Sfântului Duh. „Asupra cărora îmi voi arunca privirea, dacă nu asupra celor blânzi și liniștiți?” (cf. Isaia 66, 2). Blândețea este ajutătoare a ascultării, călăuză a frațietății, frâu celor ce se înfurie, curmare celor ce se mânie, dăruitoare a bucuriei, imitatoare a lui Hristos, însușire a îngerilor, punere în lanț a dracilor, scut în fața amărăciunii.

Domnul tronează în inima celor blânzi. Sufletul blând este tron al simplității.

(Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Amarcord Timișoara – 2000, pp. 379-380)