Frângerea inimii pentru păcate

Nu vă vedeţi păcatele? Rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă dăruiască vederea lor; nu degeaba repetaţi des în biserică după preot: „Doamne! Dă-mi să-mi văd greşalele mele!" Să ne străduim măcar acum, cu puteri unite, să ne vedem păcatele, ca după aceea să ni le mărturisim la spovedanie cu zdrobire de inimă. Ei bine, primul păcat foarte însemnat al nostru este acela că noi, fiind mari păcătoşi, nu simţim că suntem păcătoşi şi că merităm nu milostivirea, ci pedeapsa dumnezeiască!

Astăzi, iubiţi fraţi, veţi merge să vă pocăiţi. Datoria mea de păstor este să vă arăt ce se cere de la cel care vine la spovedanie pentru ca spovedania lui să fie adevărată, bineplăcută lui Dumnezeu şi mântuitoare - şi anume, de la cel ce se pocăieşte se cer frângere de inimă pentru păcatele sale, hotărârea de a-şi îndrepta viaţa, credinţă în Hristos şi nădejde în milostivirea Lui.

Aşadar, mai întâi de toate se cere frângere de inimă pentru păcatele săvârşite - or, foarte adeseori tocmai acesta este lucrul pe care noi, duhovnicii, nu îl vedem la fiii noştri duhovniceşti.

Foarte mulţi vin la duhovnic cu o nepăsare desăvârşită şi, dacă nu ar fi întrebaţi nimic, ori nu ar mărturisi nimic, ori ar spune aşa, la modul general: „Sunt păcătos, părinte, în toate privinţele". Şi dacă măcar ar spune asta recunoscându-şi vinovăţia din inimă! Dar nu, tocmai aici este necazul, că o spun fără să-şi simtă păcătoşenia, ci aşa, ca să termine mai degrabă cu spovedania. Iubiţilor! Să nu facem dintr-un lucru al nemăsuratei milostiviri dumnezeieşti un prilej de a atrage mânia lui Dumnezeu. De ce om fi atât de nesimţiţi? Noi să nu avem pentru ce ne întrista la spovedanie?... Ce, puţine păcate avem? Dacă am plânge pentru păcatele noastre toată viaţa, nici atunci n-am face nimic de prisos, ci numai ceea ce se cuvine. Dacă ar spune vreunul dintre noi că nu are păcat, s-ar amăgi singur, şi în omul acela degeaba ar căuta cineva adevăr.

Nu vă vedeţi păcatele? Rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă dăruiască vederea lor; nu degeaba repetaţi des în biserică după preot: „Doamne! Dă-mi să-mi văd greşalele mele!" Să ne străduim măcar acum, cu puteri unite, să ne vedem păcatele, ca după aceea să ni le mărturisim la spovedanie cu zdrobire de inimă. Ei bine, primul păcat foarte însemnat al nostru este acela că noi, fiind mari păcătoşi, nu simţim că suntem păcătoşi şi că merităm nu milostivirea, ci pedeapsa dumnezeiască! Aşadar, să ne osândim pe noi înşine, mai întâi de toate, pentru nesimţirea aceasta, şi să-I spunem Domnului din tot sufletul: „Iată, Doamne şi Stăpânul vieţii mele, eu sunt un păcătos nesimţitor, sunt un păcătos cât se poate de mare, însă nu-mi simt păcatele, şi asta, pesemne, pentru că păcatele mele s-au înmulţit mai mult decât nisipul mării şi sunt cu totul în păcate, aşa cum bolnavul de vărsat este acoperit de bube. Ţie mă pocăiesc, Doamne, Dumnezeul meu, din toată inima mea pentru nesimţirea aceasta, şi mă rog Ţie: însuţi dăruieşte-mi să simt din toată inima cât de mult Te-am mâniat şi Te mânii! Câţi oameni n-a pierdut şi nu pierde această trufie fariseică a noastră! Şi, ca să ne facă în ciudă, loveşte inima noastră tocmai în timpul postirii pregătitoare, în timpul Tainei Pocăinţei şi înaintea Tainei Sfintei Împărtăşanii.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Cuvinte la Postul Mare, Editura Sophia, București, 2013)

De la același autor

Ultimele din categorie