Inima este omul însuși

Să nu stăm în biserică precum niște slăbănogi cu sufletul, ci orice om să ardă cu duhul său lucrând Domnului. Nici oamenii nu pun mare preț când le facem vreun bine cu răceală, din obișnuință.

Când ne rugăm suntem neapărat datori să punem stăpânire pe inimă și s-o întoarcem către Domnul. Este nevoie ca inima să nu fie rece, vicleană, necredincioasă, îndoită: altminteri ce folos de la rugăciunea noastră, de la postirea noastră? Oare bine este să auzim de la Domnul glas mânios: Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine (Matei 15, 8)?

Așadar, să nu stăm în biserică precum niște slăbănogi cu sufletul, ci orice om să ardă cu duhul său lucrând Domnului. Nici oamenii nu pun mare preț când le facem vreun bine cu răceală, din obișnuință. Iar Dumnezeu vrea tocmai inima noastră. Dă-Mi, fiule, inima ta (Pilde 23, 26), fiindcă inima e lucrul cel mai însemnat în om, viața lui. Mai mult: inima este omul însuși. Drept aceea, cine nu se roagă sau nu slujește lui Dumnezeu cu inima e ca și cum nu s-ar ruga deloc, fiindcă atunci se roagă doar trupul lui, care în sine, fară suflet, este pământ și nimic mai mult. Amintiți-vă că stând la rugăciune stați înaintea lui Dumnezeu, Ce înțelege toate. Drept aceea, rugăciunea voastră trebuie să fie, ca să zic așa, cu totul duh, cu totul înțelegere.

(Sfântul Ioan de KronstadtÎn lumea rugăciunii, Editura Sophia, București, 2011, p. 9)

De la același autor

Ultimele din categorie