Iubirea omenească și dumnezeiască

 

Mulţi socot că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar în loc de aceasta au numai iubirea de această lume şi astfel se amăgesc, căci dragostea dumnezeiască şi iubirea lumească nu pot fi împreună în această inimă.

Vezi că omul, atunci când se unește prin nuntă cu femeia sa, îşi lasă tatăl, mama, fraţii, surorile şi pe toţi prietenii şi se lipeşte cu dragoste nefăţarnică numai de femeia sa. „Pentru aceea, va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup“ (Matei 19, 5), grăieşte Cuvântul lui Dumnezeu. Vezi oare, creştine, ce face dragostea firească şi trupească? Îndeamnă pe cel îndrăgostit să lase toate celelalte şi să se lipească numai de cel iubit. De aici învaţă să cunoşti ce este dragostea dumnezeiască; la fel se poartă şi cel îndrăgostit de Dumnezeu, lasă în urmă totul: cinstea, slava, bogăţia şi mângâierea lumii acesteia, ca pe nişte gunoaie le socoteşte, pentru dragostea lui Dumnezeu; toate îi sunt defăimate şi i se par ca nişte putreziciuni rău mirositoare. Nici viaţa, care îi e omului mai scumpă decât orice, nu şi-o cruţă. Doar spre Iubita sa Comoară năzuieşte, aşa cum tinde para de foc spre înălţime; într-acolo îşi înalţă neîncetat suspinările, dorinţele, cugetările şi inima sa. Acolo se întoarce, stă şi trăieşte cu mintea şi cu inima, unde este iubita şi nepreţuita sa Comoară: „Căci unde este comoara lui, acolo este şi inima lui“ (Matei 6, 21).

Această pildă ne învaţă, creştine, ce este dragostea dumnezeiască. Mulţi socot că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar în loc de aceasta au numai iubirea de această lume şi astfel se amăgesc, căci dragostea dumnezeiască şi iubirea lumească nu pot fi împreună în această inimă, ci se alungă una pe alta. Dacă stai să întrebi pe oricine „Iubeşti pe Dumnezeu?”, nimeni nu va zice ba, ci va spune: „Cum să nu-L iubesc pe Dumnezeu?“. Însă, de fapt, ei se iubesc pe sine şi iubesc lumea, iar nu pe Dumnezeu.

Adevărat şi vrednic de crezare este Cuvântul cel apostolesc: „Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el“ (I Ioan 2, 15). Negreşit că inima omului este la ceea ce îndrăgeşte. Aşadar, se cuvine să ne cercetăm pe noi înşine - oare avem dragoste de Dumnezeu? - ca să nu ne amăgim cu păreri deşarte şi mincinoase; şi să rugăm cu osârdie pe Dumnezeu, ca El însuşi să aprindă această dragoste, prin Duhul Său, în inimile noastre, ca să nu cumva să fim, în loc de iubitori de Dumnezeu, vrăjmaşi ai dumnezeirii, precum spune Apostolul: „Cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu“ (Iac. 4, 4).

(Sfântul Tihon din Zadonsk, Despre păcate, Editura Sophia, p. 143-144)

De la același autor

Ultimele din categorie