Ce înseamnă virtutea călugărească a ascultării? Aceasta este recunoașterea faptului că rațiunea omenească este căzută și respingere a ei prin „nebunia” credinței. Din credință vine ascultarea, din ascultare – smerenia, din smerenie – înțelegerea duhovnicească, iar aceasta este credința adeverită. Ascultarea călugărească a înflorit atunci când erau îndrumători duhovnicești din belșug. Odată cu lipsa îndrumătorilor a lipsit și marea nevoință a ascultării, care îi duce în scurtă vreme pe nevoitori la sfințenie: credința care alcătuiește esența nevoinței acesteia, cere ca obiectul ei să fie adevărat și duhovnicesc: atunci ea duce la Dumnezeu.

Credința în om duce la fanatism ieșit din minți. Călăuzirea după scrierile Sfinților Părinți duce la țintă mult mai încet, mai slab; pe această cale sunt mult mai multe poticniri: cartea scrisă pe hârtie nu poate înlocui cartea vie – omul. Minunată carte sunt mintea și inima pe care a scris Sfântul Duh! Din ea suflă viață, iar această viață se împărtășește celor care ascultă cu credință. Călăuzirea după scrierile Părinților a devenit însă singura călăuzire spre mântuire când s-au împuținat de tot îndrumătorii. Despre cel ce se va supune călăuzirii acesteia se poate spune deja că s-a mântuit, pe când despre cel care se ia după propria sa înțelegere sau după învățătura învățătorilor mincinoși putem fi siguri că e pierdut.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 171-172)