Pildă de îndelungă-răbdare

„Cum e cu putință, părinte, să moară un iubitor de ostenelile ascultării?”

Marele meu prieten, Ioan Savaitul, mi-a povestit niște întâmplări vrednice de auzit. Iar tu, Cuvioase, cunoaște din pățaniile lui, că acel bărbat era om fără de patimă și curat de orice minciună. El mi-a povestit următoarele: 

În mănăstirea mea din Asia, era un bătrân vestit de leneș și de nestăpânit, dar grăiesc nu judecându-l, ci ca să dau pe față adevărul. Și el dobândise, nu știu cum, un ucenic mai tânăr, cu numele Acachie, cam simplu cu duhul, dar înțelept cu gândul. El atâtea a răbdat de la un bătrân ca acela, încât multora li se părea de necrezut, căci îl chinuia cumplit în fiecare zi, nu numai cu sudălmi și necinstiri, ci până și cu lovituri cu bățul.

Răbdarea lui era însă de dobitoc. Deci, văzând eu cum suferă el, în fiecare zi, rele pătimiri, în cel mai de pe urmă hal, ca un rob cumpărat, l-am întrebat, într-una din multele mele întâlniri cu el: „Ce mai e nou pe la voi, frate Acachie? Cum merg treburile pe ziua de azi?”. Iar el îmi arăta fără gând rău, o dată un ochi învinețit, altă dată grumazul plin de vânătăi, iar altă dată capul plin de cucuie. Deci, cum îl știam iubitor de pătimiri, i-am spus: „Merge bine, merge bine, rabdă și te vei folosi”. Deci, petrecând el în acest chip la acel bătrân nemilostiv, nouă ani, s-a dus către Domnul. Și, după cinci zile de la îngroparea lui în cimitirul părinților, bătrânul acelui Acachie s-a dus la un mare duhovnic din cei de acolo și i-a spus: „A murit fratele Acachie, părinte!”. Iar duhovnicul, cum a auzit vestea, a răspuns celui ce grăia: „Bătrâne, crede-mă că eu nu te cred”. El a zis: „Vino și vezi!”.

Atunci, s-a sculat repede bătrânul și s-a dus la cimitir cu starețul fericitului luptător și, dacă, a ajuns acolo, a strigat bătrânul, ca la unul ce trăiește, către cel ce cu adevărat viază întru adormire și îi zise: „Murit-ai, frate Acachie?”. Iar înțeleptul, arătându-se și după moarte ascultător, răspunse marelui bătrân: „Cum e cu putință, părinte, să moară un iubitor de ostenelile ascultării?”. Atunci bătrânul, care îi fusese mai înainte îndrumător, cuprins de spaimă, a căzut la pământ, curgându-i lacrimi pe față, și, cerând de la egumen o chilie în apropierea mormântului, a trăit de atunci înainte acolo, înțelepțește, zicând necontenit către părinți: „Rugați-vă pentru mine, că am săvârșit ucidere!”. Dumnezeului nostru, slavă! (Sfântul Ioan Scărarul)

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, p. 417)

De la același autor

Ultimele din categorie