Rugăciunea să nu se facă silit. Forţarea poate să aducă o împotrivire înlăuntrul nostru, să facă rău. Mulţi s-au îmbolnăvit de la rugăciune, căci au făcut-o cu forţare. Ceva se întâmplă, bineînţeles, şi când o faci silit, dar nu e sănătos. Şi nici să nu folosiţi modalităţi tehnice. Nu-i nevoie nici de scăunel, nici de aplecarea capului, nici de închiderea ochilor. Mulţi zic: „Şezi pe un scăunel, ghemuieşte-te şi concentrează-te”. Dar unde…

Încercaţi să vedeţi. Nu este nevoie să vă concentraţi în mod deosebit ca să spuneţi rugăciunea. Nu e nevoie de nicio străduinţă, atunci când ai dragoste dumnezeiască. Oriunde v-aţi afla – pe scăunel, pe scaun, în maşină, pe drum, la şcoală, la birou, la muncă –, puteţi să spuneţi rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, lin, fără forţare. Să nu vă legaţi de loc. Dragostea pentru Hristos este totul. Sufletul nu se satură repetând cu dăruire, cu dor, cuvintele „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Sunt cuvinte de care nu te poţi sătura! Să le rostiţi în întreaga voastră viaţă. Ascund atâta sevă!

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 207-208)