Rugăciunea celor mândri nu e plăcută Domnului, dar când se întristează sufletul unui om smerit, Domnul îl ascultă negreșit.

Un bătrân ieroschimonah, ce trăia la Athos, a văzut cum urcau la Cer rugăciunile monahilor – și nu mă mir de aceasta. Același bătrân (stareț), în copilărie, văzând supărarea tatălui său din pricina unei mari secete care amenința să nimicească întreaga recoltă de grâne, s-a dus pe un câmp cu cânepă din grădină și a început să se roage: „Doamne, Tu ești bun, Tu ne-ai făcut, ne hrănești și îmbraci. Tu vezi, Doamne, cum se întristează tatăl meu pentru că nu plouă. Fă să cadă ploaie pe pământ”. Și îndată s-au strâns nori și a căzut ploaie și pământul s-a umplut de apă.

Un alt bătrân (stareț) ce trăia pe malul mării, lângă un liman, mi-a povestit următoarele: „Era o noapte întunecată. Limanul era plin de bărci de pescari. S-a pornit o furtună a cărei tărie creștea cu repeziciune. Bărcile au început să se lovească unele de altele. Oamenii încercau să le lege de mal, dar lucrul era cu neputință pe întuneric și pe furtună. Toți se tulburau. Pescarii strigau cu voce tare și era groaznic să auzi strigătele înspăimântate ale oamenilor. Am simțit o adâncă durere pentru norod și m-am rugat cu lacrimi: Doamne, potolește furtuna, liniștește valurile, ai milă de oamenii Tăi chinuiți și scapă-i. Și îndată furtuna a încetat, marea s-a liniștit și oamenii liniștindu-se au mulțumit lui Dumnezeu”.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, pp. 198-199)