Astăzi Biserica lui Hristos îl prăznuieşte pe Cuviosul David din Evvia, marele făcător de minuni. El este cunoscut sub numele  de  "copilul Înaintemergătorului", căci Sfântul Ioan Botezătorul l-a luat în biserica sa, pe când avea trei ani, şi l-a ţinut acolo mai multe zile, în chip minu­nat. Mulţi  oameni, astăzi, auzind că un sfânt ia un copil de acasă şi îl duce, fără ştirea părinţilor, departe de casa sa, ar spune că nu pot crede astfel de prostii, de poveşti fără sens. Şi totuşi, ... aşa s-a întâmplat. Există o veche pravilă a Bisericii care îi condamnă pe cei care, dintr-o evlavie mincinoa­să sau din cine ştie ce alte motive, fal­sifică Vieţile Sfinţilor, adăugându-le lucruri inventate de ei. Sfinţii nu au nevoie de aşa ceva. Adevărul nu are nevoie de minciuni pentru a birui. Şi noi credem că cele scrise în Vieţile Sfinţilor şi în Sinaxare sunt lucruri adevărate, şi ne hrănim sufletele cu cele citite.

Citind despre modul în care Sfântul Ioan  Botezătorul l-a călăuzit pe micul David pe calea sfinţeniei, ne-am putea gândi: "O, ce bine ar fi fost să avem şi noi parte de o astfel de îndrumare sfântă..." De fapt, noi trebuie să vedem în grija arătată de Sfântul Ioan Cuviosului David icoa­na grijii pe care au sfinţii faţă de fie­care dintre noi. Poate am prefera să îi vedem şi noi, şi să ştim sigur că facem ce vrea Dumnezeu, care ne îndrumă prin sfinţii Săi. Dar, din pricina pă­catelor noastre, nu suntem vrednici să îi vedem pe sfinţi ţinându-ne de mână la fiecare pas. Şi totuşi, sfinţii ne iubesc şi vor să ne arate iubirea lor. Vor să ne ţină de mână. Vor să ne cheme spre ei, vor să ne cheme în bisericile lor, la icoanele lor sau chiar la sfintele lor moaşte.

"Vrei să vii în casa mea?" - l-a întrebat Sfântul Înaintemergător pe Cuviosul David. Şi aşa ne întreabă şi pe noi sfinţii: "Vreţi să veniţi în casele noastre?" "Da, sfinţilor, vrem. Dar care sunt casele voastre?" Casele sfinţilor sunt bisericile lor. Trebuie să înţelegem asta... Ridicarea unei biserici e un lucru bineplăcut lui Dumnezeu, când se face cu bani munciţi şi cu jertfelnicie. Într-un sat din Komotini aveau loc multe accidente de maşină, în urma cărora mulţi oameni îşi aflau moartea. După ce oamenii au ridicat o bisericuţă cu hramul Cuviosului  David, accidentele s-au împuţinat în chip minunat, şi oamenii care au mai trecut prin astfel de necazuri au scă­pat cu viaţă. Iar mai apoi au venit la bisericuţă pentru a-i mulţumi sfântului... Dar nu doar pe cei care ctitoresc biserici îi ajută sfinţii... Îi ajută pe cei care merg în pelerinaje la sfintele lor moaşte, pe cei care se închină în faţa icoanelor lor, pe toţi cei care li se roa­gă cu inima smerită şi cu credinţă...

Sfântul Botezător l-a crescut pe David duhovniceşte. Tot aşa şi Cuviosul David vrea să ne călău­zească pe toţi şi pe fiecare în parte.  Dar avem noi urechea inimii deschi­să pentru a-i primi sfaturile de taină? De cele mai multe ori, nu. De aceea trebuie să citim şi să recitim viaţa lui, pentru a ne folosi de învăţăturile sale.

Şi aşa trebuie să facem cu viaţa fiecă­rui sfânt. Nu să o citim pentru a ne ocupa timpul liber, ci să o citim pen­tru a înţelege cum trebuie să trăim noi pentru Dumnezeu în fiecare zi.

Vorbind cu mama sa despre ne­voinţele şi propovăduirea curajoasă a Sfântului Ioan Botezătorul, pe când avea doar cincisprezece ani, mama a încercat să îi domolească elanul duhovnicesc, spunându-i: "Dar tu nu eşti Înaintemergătorul şi nu trăieşti în pustie. Şi nu mai trebuie alt Înaintemergător pe pământ ca să ni-L arate pe Iisus, pentru că lumea deja Îl cunoaşte". Ca mulţi alţi sfinţi  cărora părinţii trupeşti au căutat să le impuţineze râvna, tânărul David nu s-a lăsat, ci i-a spus: "Mamă, nu ştiu cât de mult Îl cunoaşte lumea pe Hristos. Eu cred că mulţi trăiesc în întuneric, mai mulţi chiar decât cei care mergeau atunci în pustia Iordanului. De aceea este nevoie nu numai de un Înaintemergător, ci de mai mulţi, care să propovăduiască pocăinţa şi să-L facă cunoscut pe Iisus în ochii lumii". Iar când mama sa a insistat, între­bând oarecum ironic: "Dar nu L-au cunoscut creştinii pe Hristos prin bo­tez?", David a dat un răspuns foarte înţelept: "Mai întâi de toate, mamă, nu s-au făcut toţi creştini. Şi apoi nu spuneţi voi aproape în fiecare zi că s-a răcit credinţa creştinilor? Dar de unde ne dăm seama de aceasta? Aţi spus că mulţi s-au îndepărtat de Biserică. Oare unii ca aceştia nu sunt ca şi cum nu L-ar fi cunoscut deloc pe Hristos?"

Au trecut mai mult de patru sute de ani de la această discuţie şi întrebarea rămâne foarte actuală… Iar noi trebuie să ne întrebăm: oare nu s-a răcit şi credinţa noastră? Oare noi suntem creştini şi prin faptele noastre, sau doar prin faptul că sun­tem botezaţi?... Iar dacă spunem că suntem creştini, în ce măsură ne do­rim să îi ajutăm şi pe alţii să vină la Hristos? În ce măsură ne străduim să ne îngrijim de treburile noastre şi în ce măsură ne străduim să devenim mici apostoli?

La mănăstirea din Evvia, înainte de adormirea Cuviosului David, veneau foarte mulţi oameni pentru a cere cuvânt de folos. Şi părinţii din mănăstire îi spuneau cuviosului că oamenii au nevoie de sfaturile sale. Cuviosul i-a întrebat: "Dar voi încă nu sunteţi pregătiţi să-i mângâiaţi şi să le potoliţi setea?... Şi voi aveţi nevoie de întărirea cea dumnezeiască, dar şi cei însetaţi doresc să îi puneţi în legătură cu izvorul. Elevii sunt buni atunci când pot deveni şi dascăli ai celor mai prejos decât ei. Iar dascălii, chiar şi cei mai mari, atunci sunt buni, când se fac şi ei elevii celor mai presus decât ei. Şi ultimul creştin se face apostol, precum şi cel mai mare dascăl se face ucenicul lui Hristos" .

Credem aceste cuvinte? Suntem gata să le urmăm? Sunt mulţi care au nevoie de cuvintele mântuirii, iar creştinii le vorbesc de cele mai mul­te ori doar despre grijile zilei, despre calamităţi naturale, despre zvonuri de războaie sau despre creşterea pre­ţurilor la alimente. E bine aşa? E nor­mal aşa? Nu, nu e normal. Trebuie să încercăm să dăm mărturia cea bună. Nu cum o fac sectanţii, trâmbitând peste tot că vine Domnul şi că trebu­ie să mergem la gruparea lor. Nu. Ci cu iubire adevărată, cu delicateţe, cu grijă că mărturia pe care o dai să fie ca o floare sădită în inima celuilalt, nu ca şi cum ar trebui să bifezi într-un catalog că ţi-ai făcut datoria de a repeta mecanic cine ştie ce învăţături ortodoxe. De multe ori ni se pare că suntem mai sfinţi decât cei de lângă noi, şi ne purtăm cu duritate cu păca­tele celorlalţi, în loc să le dăm o mână de ajutor pentru a se îndrepta.

Odată, Cuviosul David le-a spus părinţilor din obştea sa aşa: "Fraţilor,  pe păcătos trebuie să îl despărţim de păcat, iar păcatul trebuie să-l judecăm potrivit cu firea păcătosului. Nu potrivit cu meseria lui, ci cu firea lui, cu credinţa lui şi cu educaţia lui.  Nu putem trece cu vederea condiţiile în care a săvârşit păcatul. Mai întâi trebuie să aflăm cum a săvârşit păca­tul, în mod conştient, din neatenţie sau din slăbiciune". Cuvintele aces­tea trebuie înţelese mai ales de către preoţii duhovnici, de cei rânduiţi de Dumnezeu să tămăduiască rănile sufleteşti. Dar trebuie înţelese şi de noi, de cei care avem cunoştinţe, rude, părinţi sau fraţi care vieţuiesc în păcat şi pe care nu îi ajută nimeni să repare lucrurile.

(… ) Şi aşa, ascultând povaţa Cuviosului şi alergând cu zdrobire de inimă la scaunul spove­daniei, să ne rugăm lui cu mişcătoa­rele cuvinte ale Mitropolitului Teofil al Cortinei şi Megalopolei: "Sfinte David, copil al Înaintemergătorului, dă-ne şi nou ceva din frumuseţea ta duhovnicească, din mirul virtuţilor tale, din dragostea şi credinţa ta în Iisus. Ajută-ne şi nouă iubim mai mult virtutea şi să ne nevoim mai mult împotriva răului şi a păcatului. Iar această nevoinţă a noastră să fie un imn închinat ţie şi petrecerii tale. Amin".

Părintele Ignatie Dumitrescu

(Viaţa şi minunile Cuviosului David din Evvia, ediţie îngrijită de părintele Ignatie Dumitrescu, Editura Egumeniţa, p. 19-39)