Săvârşim astăzi, după străvechea rânduială a Bisericii noastre, prăznuirea Sfântului şi Marelui Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir.

Inimile noastre se umplu de bucurie duhovnicească ori de câte ori săvârşim prăznuirea sfinţilor, deoarece prin rugăciunile lor sfinţii sunt ajutătorii, solii şi mijlocitorii noştri către Dumnezeu. Datorită vieţuirii lor curate, sfinte şi bine plăcute lui Dumnezeu, sfinţii se bucură de o cinstire deosebită din partea credincioşilor.

Astăzi, prin cântările, imnurile şi rugăciunile ei, Sfânta noastră Biserică a împletit în cinstea Sfântului Dimitrie cununi de laudă şi de mulţumire.
În această atmosferă de rugăciune şi de mireasmă duhovnicească, se cuvine să cunoaştem mai de aproape vieţuirea, faptele şi pătimirea sa pentru Hristos, pentru ca momentele sărbătoreşti de astăzi să fie pentru noi toţi un prilej de zidire sufletească şi de întărire în credinţă şi dragoste către Dumnezeu.

După cum ne spun Sinaxarul Sfântului Dimitrie şi istorisirea vieţii sale, alcătuită de bărbaţi cuvioşi, Sfântul Dimitrie a trăit în cetatea Tesalonicului din Grecia, în veacul al IV-lea, în timpul împăraţilor romani Diocleţian şi Galeriu, numit şi Maximian.

Se trăgea dintr-o familie de neam bun şi, datorită aleselor sale calităţi, a reuşit să ajungă până la vrednicia de consul în împărăţia romană.
După 300 de ani de la întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, lumina credinţei creştine reuşise să pătrundă până la marginile îndepărtate ale Imperiului Roman. Ea a ajuns şi în provinciile Peninsulei Balcanice şi îndeosebi în provincia Macedonia, a cărei capitală era oraşul Tesalonic, unde în anii 51 şi 57 predicase Sfântul Apostol Pavel. Marea răspândire a creştinismului n-a bucurat însă pe împăraţii romani din vremea aceea, Diocleţian, originar din Iliria, şi Galeriu, zis şi Maximian, originar din Sardica, azi Sofia. Se cunoaşte că mama lui Galeriu era o daco-romană din cetatea Romula, azi localitatea Reşca din Oltenia, care s-a mutat după anul 248, din cauza năvălirii carpilor, în sudul Dunării, unde un oraş a primit, în cinstea ei, numele de Romulianum.

Atât Diocleţian, cât şi ginerele său Galeriu, zis şi Maximian, erau admiratori zeloşi ai culturii, religiei şi tradiţiilor păgâne ale romanilor. Pentru a opri răspândirea creştinismului, ei au dat, la începutul secolului al IV-lea, mai multe edicte de persecuţie, prin care au pornit mare prigonire împotriva acelora care se lepădau de cultul idolilor păgâni şi treceau la credinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

În locul închinării la zei şi la idoli şi în locul superstiţiilor păgâneşti, creştinii învăţau pe oameni să se închine singurului, adevăratului Dumnezeu spiritual şi nevăzut, căci, după cum ne-a descoperit Domnul Hristos, „duh este Dumnezeu, iar cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan IV, 24).

Împăratul Diocleţian şi cezarul său, Galeriu, au luat mai întâi aspre măsuri contra creştinilor din provinciile sud-dunărene. Aproape toate cetăţile situate de-a lungul Dunării au dat numeroşi martiri în acest timp. Apoi, Galeriu, numit şi Maximian, a venit în cetatea Tesalonicului, să aplice edictele de persecuţie contra creştinilor. Ajungând aici, a poruncit să fie prinşi creştinii care propovăduiesc un Dumnezeu spiritual şi nevăzut şi nu se închină la statuile zeilor care se văd. Căci unii dintre păgâni, naivi, credeau că zeii chiar locuiesc în acele statui cioplite de oameni. Creştinii ştiau că statuile zeilor sunt chipuri cioplite, făcute de mâini omeneşti, iar Dumnezeul cel adevărat, spiritual, negrăit şi nevăzut, nu poate locui în ele. Cu toate că Dumnezeu nu poate fi văzut cu ochii trupeşti de către oameni, după cuvântul dumnezeiescului Apostol Pavel, El nu este departe de fiecare dintre noi, „căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Fapte XVII, 28).

Sfântul Dimitrie, care era vestitorul credinţei celei adevărate a Domnului Hristos, a fost prins de ostaşii lui Maximian şi adus înaintea acestuia, care s-a mâniat foarte tare şi a poruncit să fie aruncat îndată în temniţă.

Maximian era mare iubitor de petreceri şi distracţii. Îi plăceau îndeosebi jocurile, întrecerile şi luptele dintre gladiatorii de la circ. El se lăuda mai ales cu un gladiator puternic, numit Lie, mult apreciat şi de păgâni pentru mărimea şi puterea lui. Nimeni nu putea să-l biruiască şi nici nu cuteza să se măsoare cu el, încât acesta ucisese mulţi bărbaţi, printre care unii erau creştini.

Având încredere în puterea nebiruită a lui Lie, împăratul Maximian îi îndemna pe cetăţeni să se întreacă în luptă cu favoritul său. Atunci, un oarecare tânăr creştin, numit Nestor, văzând pierderea atâtor vieţi care se făcea de păgânul Lie, ştiind că înaintea lui Dumnezeu nici un dar nu este mai preţios decât viaţa pe care le-a dăruit-o El, a mers la Sfântul Dimitrie în temniţă şi i-a spus: „Bărbat al lui Dumnezeu, vreau să mă lupt cu Lie, ci te roagă pentru mine.”

Iar Sfântul Dimitrie, însemnându-l cu semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci pe frunte, îi zise: „Şi pe Lie vei birui, pentru Hristos vei mărturisi.”
După întâlnirea cu Sfântul Dimitrie, Nestor, având credinţă în ajutorul şi în puterea cea nebiruită a lui Dumnezeu, porni cu îndrăzneală să se lupte cu Lie cel puternic şi birui semeţia acestuia şi-l răpuse.

S-a mâniat tare împăratul Maximian văzând înfrângerea şi răpunerea lui Lie şi s-a ruşinat pentru lauda deşartă. Aflând că Sfântul Dimitrie a încurajat şi a întărit pe Nestor, prin rugăciunile sale către Dumnezeul cel adevărat, împăratul a trimis ostaşi să-l străpungă cu suliţele, pentru că s-a făcut pricina înfrângerii lui Lie.

După aceasta, creştinii cucernici au înmormântat trupul Sfântului Dimitrie pe locul pătimirii lui. Dar preacuratul şi cinstitul lui trup n-a fost supus, după legile firii, stricăciunii şi putrezirii, ci, prin puterea lui Dumnezeu, a rămas nevătămat şi a săvârşit în urmă multe fapte minunate şi tămăduiri de boale, cum aflăm din viaţa Sfântului.

Credincioşii oraşului Tesalonic din Grecia, unde se află până astăzi cinstitele sale moaşte, s-au bucurat în chip deosebit de binefacerile şi ocrotirea Sfântului Dimitrie, îl cinstesc cu mare credinţă şi-l socotesc patronul şi ocrotitorul oraşului lor. Se crede că, după originea şi neamul părinţilor săi, Sfântul Dimitrie era din cetatea Sirmium, aşezată pe râul Sava, un afluent al Dunării.

În amintirea pătimirii pentru Hristos a Sfântului Dimitrie, acest oraş a primit numele de Mitroviţa, oraş care există până astăzi cu acest nume în Serbia.

Sfântul Dimitrie se bucură de mare cinstire din partea credincioşilor români de pretutindeni. În unele părţi de la munte ale ţării noastre, credincioşii ţin în seara ajunului sărbătorii Sfântului Dimitrie o veche şi frumoasă datină, păstrată din generaţie în generaţie. Copiii satelor aprind în această seară focuri pe la răspântii, numite „focul lui Sâmedru”. Iar bunii credincioşi, bărbaţi şi femei, vin din toate părţile şi le împart tuturor daruri. Se creează astfel, prin păstrarea acestei datini străvechi, o comuniune de iubire şi de bucurie duhovnicească între toţi credincioşii care iau parte la ea. Această străveche datină şi însuşi cuvântul „Sâmedru” arată că sărbătoarea Sfântului Dimitrie e foarte veche la noi, românii.

Harul lui Dumnezeu prin care se dăruieşte mântuire tuturor oamenilor s-a arătat îndeosebi prin Sfinţii Săi. Sfinţii şi drepţii bine plăcuţi lui Dumnezeu au împlinit în această viaţă ceea ce ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Purtăm întotdeauna în trup moartea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupurile noastre” (II Cor. IV, 10).

Moaştele sfinţilor s-au învrednicit să dăruiască, prin harul cel nevăzut al lui Dumnezeu, vindecări minunate şi au adus alinare şi uşurare în multe suflete. Rugăciunile către sfinţi ne sunt tuturor folositoare în multe din nevoile noastre trupeşti şi în necazurile sufleteşti.

Sfinţii se roagă neîncetat lui Dumnezeu şi mijlocesc pentru noi toţi să dobândim iertarea păcatelor, să petrecem viaţă curată, paşnică, sfântă, nebântuită de viforul ispitirilor şi păcatelor, ca să ne învrednicim împreună cu ei de bunătăţile cele netrecătoare şi cereşti.

Cunoscând credinţa şi dragostea pentru Hristos a Sfântului Dimitrie, se cuvine să luăm pildă de la viaţa lui curată şi sfântă ca să ne învrednicim să petrecem zilele vieţuirii noastre pământeşti în sfinţenie şi să ne întrecem unii pe alţii în dragoste şi în facerea de bine.
În străduinţele noastre zilnice de a ne apropia de Dumnezeu, trebuie să luăm pildă de la sfinţi, căci ei sunt cei mai aleşi prieteni şi slujitori ai lui Dumnezeu. „Minunat este Dumnezeu între Sfinţii Săi” (Ps. 67, 36).

Idealul vieţii creştine constă în viaţa curată şi în sfinţenie. Domnul Hristos s-a rugat Tatălui ceresc în grădina Ghetsimani, înainte de cutremurătoarele Sale patimi, spre a întări pe Sfinţii Săi Apostoli în sfinţenie: „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău”. „Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan XVI, 17). „După cum Cel ce v-a chemat, spune Sfântul Apostol Petru, este Sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată chemarea voastră, căci este scris: Fiţi Sfinţi, căci Eu sunt Sfânt” (I Petru I, 15-16).

Lucrarea sfinţitoare şi înnoitoare a sufletelor noastre se săvârşeşte prin puterea dumnezeiască a harului Duhului Sfânt, care coboară asupra fiecărui credincios prin Sfintele Taine. Pentru ca harul Sfântului Duh să fie însă cu adevărat lucrător în inimile noastre, Dumnezeu cere de la noi conlucrarea noastră, care se arată prin credinţa statornică şi prin faptele bune săvârşite în viaţă. Această conlucrare o arată Mântuitorul prin cuvintele: „Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi Eu în voi, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic ” (Ioan XV, 4-5).

Viaţa curată şi bine plăcută lui Dumnezeu o poate petrece fiecare din noi prin muncă cinstită, prin iubire de Dumnezeu şi de oameni, prin curăţie sufletească şi trupească.

Să fim buni şi cu îngăduinţă unii faţă de alţii, alungând din inimile noastre răutatea, viclenia, invidia, ura, grăirea de rău şi alte păcate şi vicii. În locul lor să sădim bunătatea, sinceritatea, iubirea de aproapele nostru şi bucuria faptei bune. „Omul cel bun, ne spune Domnul Hristos, scoate cele bune din comoara cea bună a inimii lui, pe când omul cel rău, din comoara cea rea scoate afară cele rele” (Matei XII, 35).

În slujba Sfântului Dimitrie de astăzi ni se spune că el se roagă neîncetat lui Dumnezeu, „ca să ne dăruiască tuturor pace şi mare milă".

Să ne rugăm şi noi lui Dumnezeu pentru pacea a toată lumea şi să trăim în bună înţelegere şi pace cu toţi semenii noştri. Sfântul Apostol Pavel, urmând învăţătura Domnului Hristos, ne arată lămurit cum să petrecem zilele vieţii noastre, zicând: „Umblaţi cu vrednicie, după chemarea în care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziţi unitatea duhului în legătura păcii" (Efes. IV, 1-3).

O rază din lumina cea neînserată a lui Dumnezeu, în care trăiesc şi se veselesc Sfinţii Săi, o parte din bucuria, din desfătarea, pacea şi fericirea de care s-au învrednicit sfinţii, drepţii şi toţi cei bine plăcuţi Părintelui ceresc, să coboare şi la noi, cei din viaţa pământească.

Rugăciunile Sfântului Dimitrie, pe care îl sărbătorim astăzi, să ne fie tuturor de folos, ca să dobândim în viaţa aceasta de la Bunul şi Milostivul Dumnezeu harul şi ajutorul Său ceresc, iar în viaţa de dincolo să ne bucurăm împreună cu Sfinţii Săi de fericirea şi bunătăţile Sale cele netrecătoare în lumina cea neînserată a feţei Sale. Amin!
(Pr. prof. loan Rămureanu în Glasul Bisericii, nr. 9-12,1976).