Zilele mari în istoria unui popor sunt zilele de întâlnire cu destinul lui, iar aniversarea acestor zile este prilej de confruntare cu poruncile destinului, a vieţii pe care o trăiesc, a ideilor de care se călăuzesc, a simţămintelor care-i însufleţesc pe cei ce prăznuiesc acele zile.

Astfel de zile sunt rare. Dar pe noi, generaţia de azi, ne-a plasat Providenţa divină într-o epocă de uriaşe încordări, de evenimente dramatice, zguduitoare şi de transformări radicale în lume. De aceea, epoca aceasta este prilej de multe zile mari.

La toate acestea n-am fost numai spectatori şi martori oculari, ci ne-am aruncat, ori am fost atraşi, în vâltoarea năprasnică a dramei vieţii, făcând să strălucească virtuţile tradiţionale ale neamului şi înfruntând încercări grele.

În Primul Război Mondial, poporul nostru a luptat şi a sângerat sub steag străin, dar n-a făcut o jertfă zadarnică, pentru că s-au realizat cuvintele profetice ale profesorului Nicolae Iorga, pe care le adresa prin Neamul Românesc de la 10 august 1914 sub titlul: „Către românii care cad pe câmpurile de luptă străine”. El scria:

„Este o dreptate pe lume. Desigur că este. Şi această dreptate face ca orice silinţă, orice jertfă a unui individ, ca şi a unui popor, oriunde şi oricum s-ar face, să se reverse, peste oricâtă vreme şi împotriva oricărei piedici, asupra lui. Să fiţi deci voioşi aceia care, în strigăte de comandă străină, sub steag străin muriţi! Undeva un alt steag se ridică, în măsura în care voi vă cheltuiţi vitejia, vă daţi sângele tânăr, fără să-l vedeţi. El se ridică tot mai înalt, tot mai larg, săltat în sus şi răsfirat de fiecare silinţă deznădăjduită a puterii voastre, care se stinge. Şi să ştiţi că urmaşii voştri, în ciuda tuturor puterilor lumii, sub acest steag, pe care în neştiinţă, în durere şi în întuneric voi l-aţi înălţat, desfăşurat şi sfinţit, vor fi toţi împreună!”

Această profeţie s-a împlinit. Monarhia austro-ungară s-a prăbuşit în război. La Alba Iulia, în 1 Decembrie 1918, s-a deschis testamentul celor ce au luptat şi s-au jertfit pentru libertatea poporului şi pentru unirea tuturor românilor în statul naţional din cuprinsul pământului strămoşesc dezrobit.

Libertatea proclamată în Adunarea din Alba Iulia n-a fost monopolizată pentru noi, ci extinsă asupra tuturor locuitorilor din Ardeal, fără deosebire de neam, de lege, de cultură şi de stare socială.

S-a proclamat egalitate pentru locuitorii ţării, şi toţi aceştia au fost chemaţi la colaborare, în sinceră şi rodnică frăţietate.

Dar ziua de 1 Decembrie 1918 înseamnă unitate şi solidaritate naţională, mai presus de toate şi prin toate şi peste toate, în pace ca şi în restrişte. În contra acestei solidarităţi şi unităţi s-a păcătuit mult, şi de multe ori în intervalul celor 25 de ani trecuţi. Ar fi un neadevăr să afirmăm contrariul.

România întregită era de la început o brazdă sfântă, în care să semănăm sămânţa, din ale cărei roade abia generaţiile viitoare să se înfrupte.

Mulţi însă au înţeles că este mai profitabil să trăiască de la ţară decât pentru ţară şi neam. Progresele pe care cei buni împreună le-au realizat sunt multe şi însemnate. Ele vor fi în continuă ascensiune, când, credincioşi idealului naţional, vom lua marea hotărâre a întoarcerii la Hristos! Fără o generală convertire la Hristos, iar nu numai de indivizi răzleţi, nu este cu putinţă să păstrăm şi să refacem sacra moştenire de la 1918 în toată integritatea şi autenticitatea ei.

Fie ca, trecând pragul unui nou sfert de veac de la Adunarea Naţională din 1 Decembrie 1918, să păşim pe calea convertirii la Hristos a întregului nostru neam românesc, pe calea biruinţei, pe care nicio putere din lume să nu ne-o poată răpi!

(Pr. Dumitru Stăniloae, „Valoarea zilei de 1 Decembrie 1918”, în: Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, Vol. I, Basilica, București, 2018, pp. 18-20)