Ajutorarea celor bolnavi
Da, am avut dragoste să ajut pe cei bolnavi, dar nu ca pentru Dumnezeu, ci ca o datorie omenească, având prea puţină milă.
„Întrucât v-a fost drag să îngrijiţi de cei bolnavi, spuneţi-mi câte ceva despre sfârşitul frumos al ucenicilor sfinţiei voastre.
- Da, am avut dragoste să ajut pe cei bolnavi, dar nu ca pentru Dumnezeu, ci ca o datorie omenească, având prea puţină milă. Dacă ar fi să scriu despre sfârşitul frumos al tuturor călugărilor pe care i-am îngrijit, aş face o carte întreagă. Însă acum voi aminti pe scurt numai pentru unii, ca să ştie cei doritori, despre sfârşitul frumos al celor ce trec din moarte la viaţă. Mi-amintesc de un frate cu numele Gheorghe Cozmanciuc, mare nevoitor. Acesta îmbolnăvindu-se, m-a chemat la patul lui şi a cerut să-l facem călugăr. A treia zi după călugărie, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, şi-a cerut iertare de la toţi şi fiind pe mâinile mele, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. Un ierodiacon, Gherasim Vieru, iarăşi îmbolnăvindu-se, m-a chemat să-i citesc Paraclisul Maicii Domnului. Când l-am citit până la jumatate şi-a dat sufletul în brațele Domnului. Alt ierodiacon, Nicon Drăguleanu, mare ostenitor, m-a chemat într-o zi şi mi-a zis să-l încui în chilie, şi să vin la el a doua zi la ora opt, ca să cântăm împreună cu îngerii Aliluia. Fiind spre Duminică, eu m-am zăbovit cu lumea şi nu am putut fi la chilia lui la ora opt. Când am intrat la el, era ora nouă, iar Părintele Nicon abia murise, că era încă cald. Am plâns şi am regretat mult că nu am venit cu o ora mai devreme să cântăm împreună cu îngerii Aliluia! Am cunoscut şi un alt bătrân minunat, monahul Gherman Condurache, un bătrân de aproape 90 de ani, a fost cioban toată viaţa şi cu suflet curat. Avea mare evlavie la Sfântul Nicolae şi i se ruga cam aşa: Sfinte Neculai, îndură-te de mine păcatosul. Eu bătrân, tu bătrân, ai milă de mine!. L-am găsit mort în chilie într-o vară şi l-am dus printre flori la biserică, în sunetul clopotelor. Era pe la Sfinţii Împăraţi. Nu-l pot uita nici pe monahul Ghenadie Avatamaniţei, care mi-a fost ucenic de chilie opt ani de zile. El îmi spunea de multe ori: Părinte Paisie, eu în toată viaţa mea nu am dormit pe pat, iar de medicamente nu am ştiut. Când mă îmbolnăveam, bătrânul făcea metanii lângă patul meu să mă fac sănătos, ca să nu mor eu înaintea lui. Când era în ceasul morţii, a cerut să-l scot afară din chilie. I-am împlinit dorinţa şi l-am aşezat pe iarbă cu faţa spre răsărit şi aşa a adormit, pe pământul gol, cum era deprins din tinereţe, ca cioban la oi. Dumnezeu să-i ierte pe toţi. În memoria mea mi-a rămas smerenia şi simplitatea lor, căci nu erau oameni învăţaţi, cu multă carte, dar tot ce apucaseră şi ei de la înaintaşii lor, ţineau cu sfinţenie; adică pravila de chilie, slujbele bisericii şi lucrul mâinilor. Ba şi cu rugăciunea minţii cred că erau destul de sporiţi.”
(Părintele Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Apologeticum, p. 9)
- Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro