Dintre toate atitudinile recomandate de Părinți în boală, răbdarea și mulțumirea ocupă primul loc. „Dumnezeu nu cere de la bolnav decât mulțumirea și răbdarea”, scrie Sfântul Ioan de Gaza. Prin aceste două dispoziții sufletești, boala poate constitui una din for­mele cele mai înalte de asceză și o adevărată cale spiri­tuală. „Aceasta este cea mai mare asceză: să te stă­pânești în boală și să-I aduci lui Dumnezeu cântări de mulțumire”, învață Maica (Amma) Sinclitichia. Și Părinții laudă aceste două virtuți rând pe rând, sub­liniind puterea pe care o au ele de a-l conduce pe bolnav până pe cele mai înalte culmi ale vieții duhov­nicești și de a-i dobândi mântuirea.

Astfel, despre prima, Sfântul Ioan Casian scrie: „Ce a­vantaj prezintă uneori boala, aceasta se vede îndea­juns din fericirea în care ne este arătat Lazăr, săracul plin de bube. Scriptura nu ne spune de nici o virtute a lui. Marea sa răbdare de a suporta lipsa și boala îl face ea singură vrednic de fericita soartă de a fi primit în sânul lui Avraam. Sfântul Ioan Hrisostom, care se refe­ră chiar la această parabolă, subliniază, de asemenea, că Lazăr n-a făcut nimic extraordinar, decât că a sufe­rit cu răbdare boala odată cu sărăcia și că numai acest lucru l-a făcut vrednic de mântuirea cea veșnică. Sfântul Macarie, la rândul său, afirmă că, „atunci când sunt pradă diferitelor necazuri, fie provocate de oameni [...], fie născute din bolile trupului, sufletele vor primi aceleași cununi și aceeași îndrăzneală ca și martirii, dacă au păstrat răbdarea până la sfârșit!”.

În ce privește mulțumirea, Sfântul Diadoh al Foticeii scrie: „Dacă [sufletul] primește cu mulțumire supără­rile bolilor, va cunoaște că nu este departe de hotarele neprihănirii”. Și Avva Pimen nu ezită să spună: „Dacă se întâlnesc trei oameni și unul păzește pacea lăuntrică, al doilea mulțumește lui Dumnezeu în boală și al treilea slujește cu inimă curată, aceștia trei fac aceeași lucrare”.

Sfântul Grigorie de Nazianz, de asemenea, ne îndeam­nă să avem pentru bolnavi mult respect și venerație, căci unii dintre ei, prin această cale de încercări și ne­cazuri, ajung la sfințenie: „Să respectăm boala pe care o însoțește sfințenia și să-i cinstim pe cei ale căror suferințe i-au dus la biruință; poate că printre acești bolnavi se ascunde un nou Iov”.

(Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1997, pp. 85-87)