Ce este smerenia?

Dintre cele prin care se manifestă măreția dumnezeiască nu lipsește buna mireasmă a smereniei și în chip drept s-a spus că „Dumnezeu celor smeriți le dă har” (Iacov 4, 6).

Răspunsul la această întrebare este mai presus de măsurile și legile omenești. Smerenia nu este pur și simplu o virtute sau o bunătate, care să aparțină măsurilor și izbânzilor omenești. Este un lucru și un înțeles mai presus de fire, pe care numai luminarea și strălucirea harului dumnezeiesc poate să o descrie.

Smerenia este icoana și chipul însușirilor dumnezeiești. În chip drept a fost numită de către cei care au ajuns la îndumnezeire „veșmânt dumnezeiesc” și „podoabă a dumnezeirii”. Ea este socotită a fi temelia „nemișcării” spre patimi, pecetea celui desăvârșit, locul neschimbabilității și multe altele, care aparțin dumnezeieștii atotdesăvârșiri.

Dintre cele prin care se manifestă măreția dumnezeiască nu lipsește buna mireasmă a smereniei și în chip drept s-a spus că „Dumnezeu celor smeriți le dă har” (Iacov 4, 6). Zdrobirea firii omenești a venit prin intrarea blestemului egoismului, a leprei înaltei cugetări, a bolii și a morții uneltite de diavol. Prin urmare, Dumnezeu cu dreptate „celor mândri le stă împotrivă”, iar unde Dumnezeu, Care ține întregul univers, stă împotrivă, cine ar putea să-I facă față?

În toate însușirile dumnezeiești atotțiitoare coexistă și împreună-merge chipul smerit, pecetluindu-se legea și rațiunea nemișcării și plinătății voii dumnezeiești și a atotmântuitoarei pronii. Dovada plinătății acestui chip dumnezeiesc este ceea ce El Însuși a descoperit, că este Dumnezeu „smerit cu inima”, și nu numai pe dinafară. Dacă Dumnezeu Însuși mărturisește că este „smerit cu inima”, nu înseamnă aceasta că smerenia este caracterul fiecărei persoane raționale și, prin urmare, nu este străină de firea noastră, ci ipostasul și locul vieții?

Dacă falsificarea faptului de a gândi cineva în chip smerit a zdrobit și a nimicit minunata și preastrălucita frumusețe și demnitate îngerească, oare nu înseamnă aceasta că smerenia este caracter și esență a firii, iar nu formă exterioară sau fățărnicie?

Aici se dezleagă problema atotcuprinzătoarei apostazii și a căderii firii omenești. Orice cădere sau eșec are drept început și rădăcină pierderea cugetării smerite. Interesul personal, viețuirea după propria voie, mulțumirea de sine, independența, neascultarea, anarhismul și altele asemenea ale egoismului reprezintă răsturnarea cugetului smerit, în care se află locul lui Dumnezeu și al voii dumnezeiești.

Dacă Dumnezeu descoperă lumii că este în firea Sa smerit, nu rămâne niciun semn de întrebare de ce anume smerenia se impune pentru tămăduirea și echilibrarea pervertirii universale. Toți câți, după părerea mea, își simt neputința și eșecul să recurgă grabnic la smerita cugetare și la făptuirea pentru redobândirea celor ce le-am pierdut și să nu bată câmpii cu ideologii abstracte și satanice, care nasc moartea. Milioanele de atleți ai martiriului sângeros și nesângeros din istoria noastră bisericească s-au distins prin smerenie, urmându-L pe preadulcele nostru Mântuitor. Cei ce voiesc să se întoarcă în cetatea cerească, al cărei Ziditor și Creator este Dumnezeu, să îmbrățișeze cu statornicie fericita smerită cugetare, care poate să-i transfigureze și să-i arate moștenitori ai veșniciei.

(Gheronda Iosif VatopedinulDialoguri la Athos, traducere din limba greacă și note de Nicușor Deciu, Editura Doxologia, Iași, 2012, pp. 103-105)

De la același autor

Ultimele din categorie