Cele mai hotărâtoare şi tragice cuvinte ale istoriei

El a acceptat moartea, care a însemnat pierderea a ceea ce era fiinţa Lui: viaţa. Şi apoi pe Cruce, cele mai hotărâtoare şi tragice cuvinte ale istoriei: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Pentru ce?

Hristos nu putea muri! Un trup şi un suflet omenesc unite indisolubil şi pentru totdeauna cu dumnezeirea, în taina şi miracolul Întrupării, erau dincolo de moarte, nu puteau cunoaşte moartea. Moartea nu era ca a noastră, un rezultat al lipsei de viaţă, ci era rezultatul unui gest de voinţă dumnezeiască ce a pricinuit moartea Celui care era, nu numai în Dumnezeirea Lui, ci chiar în umanitatea Lui, viu cu viaţă veşnică, pentru că viaţa este caracterizată prin unirea cu Dumnezeu. Îl vedem în grădina de pe Muntele Măslinilor faţă în faţă cu moartea ce venea asupra Sa, abandonat de prietenia omului, de ucenicii Săi care nu mai erau solidarizaţi cu destinul Său în acel moment. El a acceptat moartea, care a însemnat pierderea a ceea ce era fiinţa Lui: viaţa. Şi apoi pe Cruce, cele mai hotărâtoare şi tragice cuvinte ale istoriei: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Pentru ce? Pentru că moartea este posibilă doar prin despărţirea de izvorul vieţii, de dumnezeire, şi pentru El a muri înseamnă că a trecut printr-o experienţă de totală, radicală şi reală pierdere de Dumnezeu; o experienţă a nedumnezeirii nu numai ca o concepţie de viaţă, nu numai ca o absenţă a prezenţei lui Dumnezeu, ci ca o reală pierdere a Tatălui.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Făcând din viaţă rugăciune, Editura Sofia, p. 44-45)

De la același autor

Ultimele din categorie