Chipul Părintelui Iacov vorbea despre Rugăciunea minţii

Cea mai mare parte a timpului a dăruit-o rugăciunii minţii, rostind neîncetat, în tăcere, rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, uneori în genunchi, înaintea Celui răstignit, iar alteori întins, atunci când era foarte istovit.

Pe fața lui strălucitoare şi senină puteau fi văzute bucurie cerească, lumină triumfătoare, pace adâncă. Chipul său, de o strălucire de rai. În aceste luni, cea mai mare parte a timpului a dăruit-o rugăciunii minţii, rostind neîncetat, în tăcere, rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, uneori în genunchi înaintea Celui răstignit, iar alteori întins, atunci când era foarte istovit. N-a vorbit niciodată despre rugăciunea minţii, nu a explicat, nici nu a sfătuit.

Poate nu l-a silit nimeni să vorbească despre aceasta, despre felul cum se face această rugăciune, despre ce se întâmplă înlăuntrul celor ce o practică şi mai ales despre cele ce le câştigă cei sporiţi în ea. Dar, deşi nu vorbea cu buzele, vorbea cu întregul său chip. Şi poate chiar mai grăitor. Orice monah putea vedea pe chipul lui roadele rugăciunii, care se lucra în inimă.

Desigur, rugăciunea minţii o rostim toţi, mai mult sau mai puţin, dar la foarte puţini ea se adânceşte şi devine a inimii. Puţini se ostenesc peste măsurile obişnuite, dar şi mai puţini se învrednicesc de experienţe dumnezeieşti, care se nasc în latura inimii şi inundă toată fiinţa.

(Stelian Papadopulos, Fericitul Iacov Ţalikis, Stareţul Mănăstirii Cuviosului David „Bătrânul”, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 232-233)

De la același autor

Ultimele din categorie