Există un pasaj remarcabil în opera Sfântului Varsanufie cel Mare în care ni se spune că dacă conștientizăm într-adevăr gravitatea păcatului care ne ține prizonieri, dacă respingem din adâncul sufletului nostru întunecimea pe care păcatul a adus-o în noi atunci va veni și momentul în care vom putea plânge pentru păcatele noastre, nu doar cu lacrimi ce izvorăsc din ochi, ci cu lacrimi ce izvorăsc din inima noastră printr-o pocăință adâncă a întregii noastre ființe. Astfel ne este foarte clar că nu am putea niciodată să ne mai întoarcem la păcat. Iar Sfântul Varsanufie spune că doar în acest moment putem considera că păcatul nostru a fost iertat. El merge chiar mai departe și spune că dacă am trăit o astfel de stare, dacă vederea păcatelor noastre în toată urăciunea lor ne-a schimbat cu adevărat, dacă această vedere ne-a dezgustat până acolo încât n-am mai face niciodată așa ceva, abia atunci putem să considerăm că am fost iertați de Dumnezeu. Cine dintre noi a trăit o astfel de experiență față de păcatele sale, cine dintre noi a văzut păcatul ca moarte a sufletului, ca ucidere a fratelui, ca indiferență și ca participare la omorârea lui Hristos? Este o întrebare fără răspuns căci revenim adesea la spovedanie cu aceleași păcate. Cum se face că nu simțim asta? De ce acordăm atât de puțină importanță acestui lucru? Dacă am înțelege într-adevăr ce este păcatul vom mai putea fi atât de reci?

(Cuvântare a mitropolitului Antonie Bloom către enoriașii săi din data de 30 decembrie 1989)