Pentru care pricină oare s-a sfințit părintele Nicolae Planas? Pentru că pomenea foarte multe pomelnice. Și eu atunci când mi-am amintit niște nume, le-am lipit pe peretele de la Proscomidie, căci acolo îmi erau la îndemână. După o vreme, am visat că au venit la mine niște bătrâni de demult, îmbrăcați cu haine din acelea care se purtau pe vremuri. Aceia mi-au spus: „Fiule, tu ne-ai scris în pomelnic, dar starețul tău nu ne pomenește”.

– Părinte, îi spun starețului, de ce nu pomenești acele nume de la Proscomidie?

– Pentru că nu pot să le descifrez, îmi răspunse acela.

– Părinte, uite ce am visat. Apoi i-am povestit visul. Și de atunci m-am hotărât să pomenesc cât mai multe nume. Cu cât mai multe nume pomenești, cu atât este mai mare răsplata pe care o primești. Aceasta este cea mai mare milostenie: să îl unești pe om cu Dumnezeu. Iar lucrul acesta poți să-l faci.

***

Eu am absolvit numai gimnaziul, nu am mers mai departe. Dar i-am scris în pomelnic pe toți colegii mei, pe toți învățătorii și profesorii mei, începând de la clasa întâi a școlii primare până la ultima clasă a gimnaziului. Și dacă ai ști câtă bucurie primesc atunci când îi pomenesc. Și aceasta pentru că îi pomenesc pe aceia care m-au făcut să devin un om bun. Acum fiindcă am un an de când nu mai merg la Liturghie, pentru că nu aud, mă străduiesc să-mi amintesc acele nume ca să le pomenesc, știind că sufletele acelora dobândesc mult folos duhovnicesc. De aceea, fiul meu, dacă vrei să se mântuiască sufletul tău în dar, să pomenești cât mai multe nume.

(Ieromonahul Iosif Agioritul, Starețul Efrem Katunakiotul, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 242, 244)