Părinte, necredinţa s-a întins mult în vremea noastră.

Da, dar adesea chiar şi la aceia care spun că nu cred în Dumnezeu se vede ascunsă înăuntrul lor pu­ţină credinţă. Odată mi-a spus un tânăr: „Nu cred că există Dumnezeu!”. „Hai mai aproape”, i-am spus. „Auzi cum ciripeşte rândunica? Cine i-a dat această harismă?”. Sărmanul a fost mişcat de aceasta. Îndată i-a plecat acea împietrire a necredinţei şi i s-a schim­bat fața.

Altădată, au venit doi vizitatori la Colibă. Erau cam de 45 de ani şi trăiau o viaţă foarte lumească. Şi precum noi, monahii, spunem: „Deoarece viaţa aceas­ta este deşartă, le lepădăm pe toate”, tot astfel şi aceia spuneau, dar exact opusul: „Nu există altă viaţă”. De aceea, atunci când erau tineri şi-au lăsat studiile şi s-au aruncat în viaţa lumească. Au ajuns în punctul în care erau nişte „cârpe”, atât sufleteşte, cât şi trupeşte. Tatăl unuia dintre ei a murit de supărare. Celălalt a distrus averea mamei sale şi a îmbolnăvit-o de inimă. După discuţia pe care am avut-o, au văzut lucrurile altfel. „Ne-am făcut netrebnici”, spuneau. I-am dat unuia o icoană pentru mama lui. Am vrut să-i dau şi celuilalt o icoană, dar n-a luat-o. „Dă-mi o scândurică din cele pe care le rindeluieşti”, îmi spune. „Nu cred în Dum­nezeu. Eu cred în sfinţi”. Atunci i-am spus: „Fie că eşti oglindă, fie capac de cutie de conservă, nu străluceşti dacă nu cad razele de soare peste tine. Sfinţii au stră­lucit cu razele harului lui Dumnezeu, precum stelele strălucesc cu lumina luată de la soare!”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul II. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a II-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 305-306)