Cugetul smerit să devină lucrare și trăire permanentă

Cuvinte duhovnicești

Cugetul smerit să devină lucrare și trăire permanentă

Cugetul smerit să devină lucrare și trăire permanentă. Acest lucru nu este de neîmplinit. Au reușit-o toți sfinții Bisericii noastre, care erau ca și noi și limitați de o situație încă mai dificilă decât a noastră. Haideți să nu încercăm să ne astâmpărăm setea noastră cu apa de la zugrăvire, cu care zugrăvește zugravul pe pereți, cum spune Sfântul Isaac Sirul, nici să ne bucurăm cu visuri mincinoase. Biserica noastră ne cheamă să însetăm la izvoarele apelor, la undele mântuirii și ale vieții veșnice.

Viața noastră seamănă cu călătoria Israeliților din Egiptul robiei patimilor în pământul făgăduinței, pământul Canaan-ului. Primul stadiu, străbaterea Mării Roșii, trecerea de la răutate și sclavie la odihnă, la libertate, la iubirea virtuții. Al doilea stadiu, călătoria de 40 de ani în pustie, cu dese peripeții și mari minuni. Și al treilea stadiu, sălășluirea în pământul făgăduinței a harului și a bucuriei. Motivul obișnuit pentru ridicarea harului este lipsa smereniei. Atunci omul nu vrea să se roage mult, obosește repede, consideră că nu este ascultat, este distras de gânduri, se relaxează duhovnicește, întârzie la Biserică, nu are ce să spună la spovedanie, se complace în osândiri, inima se împietrește, sufletul se întunecă. Treburile de zi cu zi îl fac confuz, îi place lumescul, problemele îl înconjoară, trăiește un adevărat haos. Nu știe de unde să se prindă, ce să facă mai întâi, de unde să înceapă.

Mândria este cel mai mare păcat, rădăcina tuturor patimilor împotriva lui Dumnezeu, cea care îl mișcă pe om spre independență, auto-îndumnezeire și auto-suficiență. Iubirea ascunsă față de noi înșine creează un zid împotriva lui Dumnezeu. Omul se simte plin și umflat și nu mai există loc pentru sălășluirea Duhului Sfânt înlăuntrul său. Mândria îl face pe om crud și neomenos, pizmaș, răzbunător, stăpânitor, tiranic, vânător de laude, iubitor de câștig, iubitor de bani, și iubitor de plăceri. Îl face neliniștit, fără pace, neiertat și nepocăit. Suntem responsabili pentru lipsa dumnezeiescului har din viața noastră. Duhul Sfânt este bun și pururea așteaptă pocăința noastră ca să ne lumineze pe de-a-ntregul. Patimile sunt ca norii care ascund lumina harului și a dumnezeieștii mile, zice Sfântul Siluan. În spatele norilor totuși există în mod sigur întotdeauna soarele strălucitor ca să ne dea viață din nou, să ne încălzească din nou și să ne lumineze. Să nu ne pierdem, așadar, niciodată, frații mei iubiți, curajul nostru, nădejdea, lupta noastră, tinderea noastră sus, așteptarea noastră, certitudinea că Dumnezeu ne iubește întotdeauna în mod covârșitor.

Cugetul smerit să devină lucrare și trăire permanentă. Acest lucru nu este de neîmplinit. Au reușit-o toți sfinții Bisericii noastre, care erau ca și noi și limitați de o situație încă mai dificilă decât a noastră. Haideți să nu încercăm să ne astâmpărăm setea noastră cu apa de la zugrăvire, cu care zugrăvește zugravul pe pereți, cum spune Sfântul Isaac Sirul, nici să ne bucurăm cu visuri mincinoase. Biserica noastră ne cheamă să însetăm la izvoarele apelor, la undele mântuirii și ale vieții veșnice. Biserica noastră este izvor, vistieria Duhului Sfânt, Care ne călăuzește sigur și odihnitor la tot Adevărul, la libertatea de fii ai lui Dumnezeu, la bucuria celor întâi născuți, la pregustarea fericirii veșnice și cerești.

Să lăsăm dar pe Duhul Sfânt să ne călăuzească, să ne lumineze, să ne insufle, să ne întărească și să ne mângâie. Să nu-I punem piedică. Să nu-L uităm. Să nu-L întristăm. Avem mare nevoie de dobândirea Lui, de prezența Lui, de mângâierea Lui, în vremurile noastre atât de nemângâiate.

(Moise Aghioritul, Pathoktonia[Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011)