Omul care judecă cu uşurinţă, o face întrucât s-a obişnuit în mod greşit să cerceteze mai degrabă faptele şi gândurile străine, decât pe ale sale. El a uitat cuvintele Scripturii, care spune: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi, şi: Cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi.

Obişnuinţa atât de comună a judecării cuvintelor şi faptelor este o boală sufletească, ce provine din învârtoșarea puterii cuvântătoare (raţionale) a minţii, învârtoșare care este mai curând născută de egocentrism.

Necunoaşterea învățăturii evanghelice îngăduie înrâurirea iraţionalului şi îndepărtează harul dumnezeiesc.  Întrucât omul nu posedă cunoaşterea lui Dumnezeu şi, prin urmare, nu a ajuns încă la luminare, se înșeală în judecăţile sale. De aici începe „îndreptățirea” lui „de ce?”, „dacă” şi al lui „oare?”, şi pornesc osândirea, împotrivirea, neascultarea, ura şi, în general, răutatea.

Desfiinţarea tuturor acestor răutăţi o poate dărui Domnul nostru prin cuvântul Lui: Poruncă nouă  dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul (Ioan 13, 34), şi: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 35). Cel care s-a îngrijit să ţină legea iubirii evanghelice, după porunca Domnului nostru, se izbăveşte de răutatea atotcuprinzătoare. Atunci, nici nu judecă, nici nu unelteşte, nici nu face răul şi se izbăveşte fără o străduinţă specială de omul cel vechi şi de toată legea pervertirii, de vreme ce dragostea pe toate le pune în rânduială.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, Iași, 2012, pp. 39-40)