Cum ne înșală diavolul în lupta cu patimile

Patimile tind să revină la noi, chiar dacă ne-am lepădat de ele. Când nouă ni se pare că ne-am vindecat de ele, ele se năpustesc asupra noastră cu și mai multă putere decât înainte.

Potrivnicul nostru dintotdeauna, vrăjmașul care se străduiește din răsputeri să împiedice mântuirea noastră, este deosebit de viclean. De aceea, și ostașul lui Hristos, creștinul care se angajează în războiul cu patimile, trebuie să fie, și el, foarte abil. Inteligența unuia ca acesta este demonstrată de ingeniozitatea mijloacelor pe care le folosește pentru a-l înșela pe diavol și a-i zădărnici uneltirile și ispitirile. Scrierile patristice ne atrag atenția asupra multor astfel de cazuri de „inventivitate”, prin care ispititorul este alungat, iar sufletul creștinului vindecat.

Patimile tind să revină la noi, chiar dacă ne-am lepădat de ele. Când nouă ni se pare că ne-am vindecat de ele, ele se năpustesc asupra noastră cu și mai multă putere decât înainte. Ca în toate, și în acestea, Mântuitorul Hristos ni Se face dascăl: „Și când duhul necurat a ieșit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă și nu găsește. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieșit; și venind, o află golită, măturată și împodobită. Atunci se duce și ia cu sine alte șapte duhuri mai rele decât el și, intrând, sălășluiesc aici și se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Așa va fi și cu acest neam viclean” (Matei 12, 43-45). În cele ce urmează, vom expune câteva măsuri de precauție oferite de Sfinții Părinți în această privință.

Mai întâi, trebuie să ne întrarmăm împotriva patimii care le domină pe celelalte, „și numai împotriva ei, luptând cu osebire contra vrăjmașului celui din sine; pe acesta de nu-l vom surpa, de niciun folos nu va fi biruința asupra celorlalte”. Atunci când ne luptăm cu două patimi deodată, „pe care nu le putem ocoli”, trebuie să le cumpănim; este preferabil să ne supunem celei mai puțin vătămătoare, decât să cădem pradă celei mai vătămătoare.

Sfântul Ioan Scărarul ne oferă două alternative în această privință: „Astfel, de multe ori, stând la rugăciune și venind la noi oarecare frați, trebuie să alegem una din două: sau să întrerupem rugăciunea, sau, nerăspunzând nimic fratelui, să-l lăsăm să plece întristat”. Alegerea trebuie să fie aceea de a întrerupe rugăciunea și a acorda fratelui atenția cuvenită, deoarece „dragostea este mai mare decât rugăciunea”, ne spune Sfântul.

În cea de-a doua pildă, fiind Sfântul Ioan tânăr și aflându-se undeva la o masă, a fost cuprins „dintr-odată și de gândurile lăcomiei pântecelui, și de cele ale slavei deșarte”. Temându-se „de fiica îndrăcirii stomacului” [de desfrânare], a preferat să fie învins „de slava deșartă”.

(Mitropolitul Hierotheos VlachosPsihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 337-338)

De la același autor

Ultimele din categorie