Părinții noștri cei cercați ne învață că uneori trebuie să zicem toate cuvintele rugăciunii, iar alteori, mai cu seamă la început, din pricina neputinței minții de a ține mai multe cuvinte, să spunem Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă.

Nu trebuie însă să schimbăm des cuvintele rugăciunii și să spunem când una, când alta, deoarece nu se întemeiază o bună obișnuință. Rostim rugăciunea uneori cu gura, „cu glas”, cu voce înceată, în șoaptă, pentru ca să fie ținută mintea pe loc mai ușor din împrăștierea și confuzia mediului înconjurător, iar alteori mental, așadar, doar în mintea noastră. Ambele moduri de rugăciune sunt necesare și folositoare.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, p. 94)