Şi alţi Sfinţi Părinţi ne oferă definiţii semnificative ale inimii curate: „Inimă curată se numeşte aceea care nu mai are în nici un fel nici o mişcare naturală spre nimic. În aceasta venind Domnul, pentru simplitatea ei desăvârşită, îşi înscrie legile Sale ca într-o tăbliţă bine netezită” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Curăţia inimii constă „în a nu îngădui gândurilor [rele] ce se apropie să intre în suflet” (Sfântul Isihie Sinaitul).

„Curat cu inima este acela a cărui inimă nu-l osândeşte pentru călcarea vreunei porunci a lui Dumnezeu, sau pentru întrelăsarea ei, sau pentru primirea vreunui gând potrivnic.” (Sfântul Teodor al Edesei, Una sută capete, Filocalia, volumul IV, capitolul 86, p. 246)

A avea inima curată, arată Sfântul Macarie Egipteanul, înseamnă a nu judeca pe nimeni: „nici pe desfrânata, nici pe păcătoşi, nici pe cei fără rânduială”, ci a-i privi pe toţi „cu gând nevinovat şi ochi curat”. Pentru cel cu inima curată trebuie „să devină un fapt firesc şi obişnuit acela de a nu defăima pe nimeni, de a nu osândi, de a nu urî sau de a nu iscodi pe cineva”. Sau: „De vezi pe cineva cu un ochi, să nu-l judeci în inima ta, ci să-l priveşti ca pe un om sănătos; pe cel ciung să-l priveşti ca şi când n-ar fi ciung; pe cel şchiop ca şi când (ar merge) drept; pe cel paralitic ca şi când ar fi sănătos”.

Cum se dobândeşte curăţia inimii, care înseamnă, în fapt, vindecarea de patimi? Analizând învăţăturile teologice privitoare la faptul că energia sufletului sălăşluieşte în gânduri şi esenţa sa în inimă, Sfântul Grigorie Palama susţine că energia noetică a gândurilor este lesne purificată prin rugăciunea lui Iisus. Totuşi, să nu-şi închipuie nimeni că prin rugăciunea lui Iisus se poate purifica întru totul, dacă nu şi-a curăţit mai întâi toate celelalte puteri ale sufletului, dimpreună cu esenţa minţii. Cine întreţine astfel de închipuiri se înşală pe sine. Când apar semne ale necurăţiei inimii, trebuie să ne angajăm toate celelalte puteri în rugăciune: partea lucrătoare se curăţeşte prin practică, partea cognitivă prin cunoaştere, iar partea contemplativă prin rugăciune. Numai în acest fel, se poate dobândi „adevărata, temeinica şi desăvârşita curăţie a inimii şi a minţii, pe care nu o câştigă nimeni altcum decât prin desăvârşire în faptă, neîncetată smerenie, contemplaţie şi rugăciune contemplativă” (Sfântul Grigorie Palama).

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 226-227)