Păcatele mele față de Dumnezeu sunt fără număr și fără sfârșit. Pentru că tot ceea ce am vine de la Dumnezeu și eu ar trebui să fac din aceasta un dar către El și către ceilalți; ar trebui să-L laud neîncetat pentru binefacerile Lui, prin cuvintele și faptele mele – dar nu fac aceasta.

De aceea, pocăința mea, ca și cererea iertării și milostivirii Lui, trebuie să fie neîncetate. Iată de ce monahul răsăritean cere mila lui Dumnezeu într-o rugăciune neîncetată. Asfel, pe patul de moarte îl vedem pe Sfântul Antonie cel Mare cerând încă timp pentru a face pocăință. Și fiindcă păcatele față de Dumnezeu sunt în același timp păcate față de semeni sunt și ele neîncetate, și noi trebuie neîncetat să le cerem iertare.

În orice caz, este greu să spun că în orice moment al relației mele cu un semen al meu m-am comportat ireproșabil sau că am făcut tot binele pe care ar fi trebuit și aș fi putut să-l fac pentru toți oamenii pe care i-am întâlnit. Deci atunci când cineva îmi reproșează o atitudine de care n-am fost conștient că a fost rea, nu trebuie să îi resping acest reproș, ci să mă recunosc vinovat.

(Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 79)