Despre smerenie și slavă deșartă

Cum să nu cadă în slavă deşartă oamenii care nu sunt exersaţi în fapte de smerenie?

– Fiindcă v-aţi referit la Sfântul Vasile cel Mare, a zis Monahul Hrisostom, pentru întărirea acestor puncte de vedere şi ca să se arate şi mai clar cum cugeta despre Monahi Arhiepiscopul Cezareei, desprind dintr-o epistolă a lui către prietenul său Grigorie Teologul, următoarele cuvinte de care îmi aduc aminte: „Căci am părăsit petrecerile în cetate, ca prilejuri de mii de păcate. O fugă, o separare de toată lumea. Retragerea din lume nu înseamnă să ajungi trupeşte în afara ei, ci să smulgi sufletul de simpatia lui faţă de trup, să devii fără cetate, fără casă, fără nimic propriu, fără avere, fără viaţă, fără lucruri, fără relaţii, neînvăţat în învăţăturile omeneşti. Iar pentru aceasta, un foarte mare folos ni-l oferă nouă pustia, care potoleşte patimile şi ne dă răgaz să le tăiem desăvârşit din suflet cu ajutorul raţiunii”. Ce aveţi să obiectaţi la aceste cuvinte ale Sfântului Vasile cel Mare, iubite teolog? Pentru ce nu vă lăsaţi convins de conducătorii noştri?

– Nu vă mulţumeşte, frate Hrisostom, faptul că mă interesez să învăţ un adevăr pe care poate nu-l cunosc şi că mă îndrept în progresie geometrică spre acceptarea lui?, a zis teologul. De altfel, există în mine un „tomism” care vine din temperament. Aveţi compasiune faţă de mine.

– Constat că nu sunteţi satisfăcut, frate, a continuat Monahul Hrisostom, de toate câte vi le-am expus. Nu puteţi să înţelegeţi un creştin care trăieşte în afară de lume. Şi, totuşi! Dacă e adevărat că „sufletele noastre se nasc creştine”, atunci cele mai iubitoare de Dumnezeu vor înclina spre Pustie. Mai mult, dacă se are în vedere, contactul nostru cu „lumea care zace în puterea celui rău” (I Ioan 5, 19) şi exercită o influenţă nefastă asupra sufletelor noastre, atunci în mod logic va trebui să ne detaşăm de ea. Dar, din nefericire, ea ne farmecă şi o iubim sub tot felul de pretexte...

– Aşadar, câţi nu merg să se facă Monahi, a observat teologul, iubesc lumea?

– Nu pot să susţin aceasta în general, a zis Monahul Hrisostom, dar după Evanghelie rari sunt cei care se ostenesc în lume.

– Şi ceilalţi, deci, iubesc lumea?

– Dacă nu lumea, cel puţin pe ei înşişi, a zis Monahul.

– Cum înţelegeţi această dragoste faţă de ei înşişi? a observat teologul.

– Ca o viaţă creştină fără osteneală şi ca slavă deşartă. Şi cum să pretindem să se ostenească câtă vreme n-au încercat bunătăţile care se ivesc din osteneală? Sau cum să nu cadă în slavă deşartă oameni care nu sunt exersaţi în fapte de smerenie? De aceea, concepţiile Monahale sunt imbatabile, fiindcă Monahii se exercită în nevoinţă (asceză) şi smerenie, a zis Monahul Hrisostom, şi aplecându-se puţin şi-a ascuns faţa în palmele, parcă ar fi vrut să se concentreze în sine însuşi.

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 110-111)

I. Fuga de lume

II. Despre smerenie și slavă deșartă

III. Cum putem trăi creștinismul

IV. Cred, ca să pot înțelege

De la același autor

Ultimele din categorie