Din treaptă în treaptă pe firul rugăciunii

Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu gura: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", sau "Tatăl nostru", sau "Născătoare de Dumnezeu, Fecioară..." sau oricare şi, dacă o înţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, şi anume la rugăciunea minţii.

Când ne rugăm cu limba, cu gura şi cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă şi de la gură la minte, pentru că sufletul nostru are doua parţi domnitoare, cum arată Sfântul Ioan Damaschin în "Dogmatică" : mintea şi inima. Mintea izvorăşte permanent gânduri. Creierul este unealta raţiunii, iar inima este unealta sentimentelor, a simţirilor celor duhovnicşti. Că unde simţi întâi bucuria, scârba, frica? Nu în inimă? Vezi că simţirea sufletului se află în inimă?

Deci, vreau să vă spun un lucru. Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu gura: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", sau "Tatăl nostru", sau "Născătoare de Dumnezeu, Fecioară..." sau oricare şi, dacă o înţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, şi anume la rugăciunea minţii. Iar, dacă această rugăciune, care o zic cu gura şi o înţeleg cu mintea, o duc până la simţirea inimii - să o simt şi cu inima -, ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă.

Deci, auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: Vreau mai bine să zic cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba. Aţi auzit cu cât este mai înaltă rugăciunea minţii decât a limbii? Că preferă apostolul mai degrabă să zică cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a te ruga cu mintea, este rugăciune mult mai înaltă decât a limbii.

Dar rugăciunea minţii este desăvârşită? Nu! Nici a minţii nu-i desăvârşită. Rugăciunea minţii de-abia o numesc dumnezeieştii Părinţi, jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior, că nici rugăciunea minţii nu-i desăvârşită. Îi mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea inimii. Când noi zicem o rugăciune cu limba şi o înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârşită şi se numeşte rugăciunea inimii.

(Ne vorbeşte părintele Cleopa vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 41)

De la același autor

Ultimele din categorie